Despre cum începe un eu să fie copil

 

Când vine vorba despre multitudinea de euri din care suntem formați am în minte câteva din tablourile lui Renné Magritte, cum ar fi Golconde. Acolo, în perimetrul ramei, peste un peisaj citadin cade o ploaie de gentlemeni identici. Același pictor are o serie de portrete peste chipul cărora suprapune diverse fructe, păsări sau pur și simplu reproduce ceafa personajului în cauză. Este metoda plastică prin care Renné Magritte redă imposibilitatea găsirii unui eu unificator. Rămânem aceiași într-o diversitate interioară în continuă multiplicare, mereu diferiți în fiecare ipostază a vieții. Ne aflăm în una dintre descrierile făcute de Adrian Marino (1921 – 2005) biografiei; “(…) recunoașterea principiului că orice om duce mai multe vieți paralele se dovedește de cea mai mare însemnătate pentru obiectul teoretic și practic al biografiei, scriere (gr. graphien) despre viață (gr. bios) ”, văzută ca un câștig al modernității, în primul rând al dezvoltării psihologiei eului. Acestea fiind spuse doar din comoditate mulți dintre noi vom lăsa în seama scriitorilor de mistere sau a biografilor posibilitatea găsirii unui scenariu în care eul copil să se întâlnească cu eul matur sau mai exact spus eul fizic cu eul creator, și să stea la povești într-un frumos stil borgesian. 

Matei Călinescu în Portretul lui M  reușește prin distanța pe care și-o asumă din rolul de observator care îi eclipsează rolul de tată al lui M, să surprindă trei vârste în formare (văzute prin prisma bolii ca trei paliere distincte) trăite de copilul autist, de cele mai multe ori nu concomitent așa cum ar fi trebuit. Vârsta cronologică – simptomatică și mereu cu doi pași în urmă față de vârsta cronologică a copiilor din jurul său, vârsta intelectuală - de multe ori în avans față de restul, cel puțin din perspectiva mnezică și vârsta emoțională - cu particularitățile atât de imprevizibile ale bolii. Nearmonizarea acestor trei vârste, văzute și ca trei euri distincte, oferă dramatismul atât de specific existenței autistului care, prin neconștientizarea propriei persoane, răsfrânge apăsarea psihică asupra celor din jur. Prin prisma acestei afecțiunii a fiului său, Matei Călinescu este pus în fața unui copil lipsit de forța protectoare a supraeului văzut ca un construct autoritar indispensabil formării de eu, a unui copil în care poate observa pe viu spasmele, de nedepășit în cazul lui M, formării unei personalități fiabile, a unui copil care anulează lumea înconjurătoare trăind-o exclusiv în interior.

Aceleași spasme sunt resimțite, mai mult sau mai puțin real, de Jean Paul Sartre în Cuvintele  atunci când se hotărăște să-și privească viața înapoi cu un ochi analitic. Făcând multe legături între evenimentele biografice și cărțile scrise de-a lungul timpului, aplecându-se de la înălțimea vârstei de șaizeci de ani spre o analiză prea metodică asupra evenimentelor copilăriei, unghi de vedere care i-a adus multe critici, filosoful francez se dovedește a fi un scriitor interesant și prin biografie nu doar prin operă. J-P. Sartre rememorează greutatea cu care s-a desprins din mirajul trăirii excesive a vieții interioare, miraj în care M a fost captiv fără putere de a ieși la … social: “descoperisem lumea prin limbaj (…) am considerat mult timp limbajul drept lume ”.  Asemeni lui M, copilul Sartre a fost un copil care se maimuțărea,

“(…) când îmi amintesc astăzi de strîmbăturile acelea, înțeleg că ele îmi asigurau o protecție: contra fulgerătoarelor descărcări ale rușinii mă apăram printr-un blocaj muscular. ”

după spusele bunicii, excesiv, un copil care se juca mult de unul singur și care începea să descopere un mirific limbaj al lumii, un limbaj autosuficient pe care îl resimțea în toate zgomotele obiectelor înconjurătoare

“La lăsarea serii, rătăcit într-o junglă de cuvinte, tresărind la cel mai mic zgomot, luând trosniturile parchetului drept interjecții, credeam că descopăr limbajul primitiv, fără oameni ’’.

Spre deosebire de copilul M însă, copilul Jean Paul Sartre îi recunoștea limbajului exterior ce îl cuprindea și din care tocmai ieșea, forța socială tot mai impunătoare. Vocea mamei era cea care întrerupea patern, de multe ori brusc și neplăcut, reveria. În același timp declanșa conștientizarea ambientului, însoțită de o frustrare înfrânată: “cu câtă decepție regăseam banalitatea familială când mama intra și aprindea lumina”.

Și aici copilul Sartre iar se desparte de copilul M: surprins în momentul confruntării cu un eveniment (pe plan inteior la vârsta copilăriei orice eveniment este văzut ca o dramă) din procesul de creștere, își va cenzura decepția interiorizând-o și asimilând-o, trecând-o în constructul inconștient de personalitate, spre deosebire de M care, la cele mai mici presiuni exterioare intra în fazele de regresie ale bolii traduse prin “irascibilitate, refuză să răspundă întrebărilor sau îndemnurilor celor mai afectuoase altfel decât prin strigare ”.

          Iată cum formarea limbajului, privind la cei doi copii, nu mai pare un lucru firesc și simplu. Nici unul din cei doi scriitori nu vede limbajul ca pe o simplă înșiruire de cuvinte legate între ele prin diverse reguli fonetice și gramaticale, mai mult sau mai puțin stricte. Limbajul include un permanent schimb de mesaje, verbale sau/și nonverbale sau putința de a intui ceea ce interlocutorul ar vrea să spună dar nu poate în totalitate, pentru că limbajul nu este niciodată exhaustiv. În ambele cazuri copilul M este în dezavantaj, dezavantaj care vine ca o amputare a unui ceva vital viețuirii:

“El nu poate  citi semnalele sociale: e, în fața lor, ca un analfabet care      nu poate descifra numele de pe placa străzii pe care se află (...) E rătăcit. Analfabetul poate însă citi semnele sociale (poate interpreta corect semiotica gesturilor (...): e, cu alte cuvinte, normal) pe când autistul (...) poate foarte bine citi literele și e un literalist. Cu mare greutate și după multe explicații poate înțelege ironia, metafora, analogia simbolică ”

Atât la Matei Călinescu din perspectiva, după cum spuneam, a observatorului cât și la J-P. Sartre din perspectiva persoanei direct implicate, este surprins puțin din vastul proces de formare al personalității. Surprinderea acestui proces în totalitatea eșuează în ambele cazuri din motive diferite. În cazul lui Matei Călinescu această neputință, camuflând sentimentul de rușine legat de felul cum credea că îl priveau cei din jur prin starea copilului, îl face ca după confirmarea diagnosticului de autism a lui M, să își intituleze notițele cu un titlu patetic Caietul cu coperte îndoliate. La rândul său și J-P Sartre are un moment de confesiune când își recunoaște defectul fizic

“(...) frumoasele mele plete îi permiseseră să refuze evidența urâțeniei mele. Încă de pe atunci ochiul meu drept începea să apună. Trebuia ca mama să-și mărturisească adevărul. Bunicul păruse el însuși complet înmărmurit: i se încredințase mica lui minune și adusese înapoi o broască râioasă ”

Motivul pentru care Sartre se află în imposibilitatea surprinderii procesului de formare în totalitate, stă în trăirea intensă și excesiv teatrală a măștilor pe care le tot probează

“nu mai puteam să ignor dubla mea impostură: mă prefăceam că sunt   un actor care se prefăcea că este un erou ”

Drama formării personalității, care include drama limbajului, a citirii, a privirii etc, este tratată de cei doi autori în operele menționate de pe două poziții diferite dar cumva complementare. J-P. Sartre este în măsură să dea în vileag inautenticitatea din comportamentul unui individ peste care s-au adăugat straturi de modele sociale care nu-i aparțin, îngropându-i pornirile naturale, iar Matei Călinescu are ocazia, filolog fiind, de a observa cum arată un astfel de individ lipsit de comportamentele stratificate, învățate, adăugate conștient sau nu, de mediul înconjurător (familie, școală, societate etc) din cauza cărora, se spune, omul se îndepărtează de natură. De aici poate se înțelege de ce la Matei Călinescu lipsește acea plăcere a întâlnirii cu timpul regăsit pe care Georgeta Horodincă o regăsea la autorul francez, și de ce J.P. Sartre devine critic față de transformările atât de firești ale copilului care era cândva. Oare dacă acest copil M ar lua ceva din personalitatea copilului S, ar ieși un Zacharias Lichter care să moștenească de la primul înclinația înnăscută spre asocial iar de la al doilea permanenta tendință de autenticitate cu asperitățile ei comportamentale cu tot?

Ambii autori observă cum imaginația are un factor esențial în formarea personalității. Acesteia îi revine rolul de îmbinare și de permutare aplicat limbajului, cititului sau factorilor sociali precum empatia sau asimilarea. Ea (imaginația) este spontană, puternică, abundentă la J-P Sartre. Intenționalitatea chiar din miezul plăsmuirilor unui copil este hotărâtoare în economia formării omului matur, astfel vedem cum apare sentimentul ferm al lucidității

“În cursul galopadelor mele fantastice, tocmai realitatea (s.n.) era cea spre care ținteam. Când mama mă întreba (...) Poulou, ce faci? Mi se întâmpla uneori să calc legământul tăcerii și să-i răspund Fac cinema! ”.

Această proiectare controlată a lumii interioare spre lumea înconjurătoare ajută la asimilarea lecțiilor naturale care vin spre copil.

Puterea acaparantă a imaginației nu stă doar în imaginile create și trăite de copil ci în povestea cu care vine, poveste care are rolul de liant între persoana în cauză și figurile plăsmuite. Fără această poveste actele imaginației devin o simplă imitație, ca în cazul lui M. Matei Călinescu observă cum jocul stârnit de imaginație există și la copilul său dar este lipsit de forța de atracție, chiar sterp, nu duce nicăieri, nu descătușează alte forțe interioare:

 “Remarcasem mai de mult la M, care împlinea atunci 11 ani, o anumită sărăcie a jocului imaginativ, deși doar parțial, căci într-un târziu ajunsese să-i placă, (…) să imite împreună (…) personajele văzute la televizor, să le imite însă doar verbal, fără să construiască scenarii independente (s.n.), acțiuni posibile ale unor asemenea personaje, narațiuni mai extinse. Cu toate că plină de voioșie, imitația era oarecum mecanică (s.n.), nu părea a deschide porțile imaginației ”

Cititul la Sartre este o explozie de simțuri, o beatitudine nesfârșită, o înlănțuire

de evenimente interioare, nelipsite totuși de o neliniște matură:

“(…) mă duceam să regăsesc viața, nebunia (s.n.), în mijlocul cărților. Îmi  era de ajuns să deschid numai una ca să redescopăr o gândire inumană, neliniștită, ale cărei deșertăciuni și tenebre depășeau înțelegerea mea ”

Personajele prind viață și își continuă aventurile sub ochii lui sau iau locul membrilor familiei, toate cu puterea de a fascina un copil aflat în formare. Dar sunt oare imaginile din cărți cele care fascinează sau ele nu ar avea nici o puterea dacă nu ar fi investită de copil, dacă nu le-ar investi cu acel “simț narativ” despre care vorbește Matei Călinescu?

“Principala lui dificultate, pe care o numisem “lipsă de simț narativ” era aceea de a integra ce citea într-un context. Problema lui ca cititor era că nu știa ce să aștepte, că nu ghicea (fie și greșit) ce va urma, că urmărea textul fără anticipări sau schimbări de perspectivă, că procesa informația serial și doar auditiv. ”

Ceea ce fascinează pe Sartre în copilărie și îl impulsionează ținându-l captiv la joacă ore în șir, pe M îl lasă indiferent iar forța de captivitate în mrejele jocului tinde spre zero

“În prima copilărie îi plăcuse mult să i se citească povești cu glas tare, dar îi era greu să rezume ceea ce ascultase. (...) Să fi fost plăcerea lui fără legătură cu sensul cuvintelor (s.n.) și frazelor pe care le auzea? ”

Atât la J-P Sartre cât și la Matei Călinescu sunt surprinse momentele de interferență ale multiplilor eurilor aflați în formare, chiar dacă la M se inhibă aproape instantaneu. Și aici putem aduce în discuție sexualitatea care la Sartre se formează poetic, iubirile luând corpul mamei fără a îndrăzni să gândească o apropiere fizică

“Iubiții se îmbrățișează și își făgăduiesc să trăiască în același pat (ciudat obicei: de ce nu în paturi alăturate cum făceam noi (s.n.) mama și cu mine?) ”

iar la M se află doar în fază incipientă, și nici atunci conștientizate

“M are câteodată-foarte rar-poluții în somn dar e altfel complet dezinteresat în materie sexuală. E de o castitate angelică ”

Aceste stingeri rapide ale personalității (înțelege bine dar uită repede) se răsfrâng și în folosirea doar a inițialei de-a lungul cărții, din care mai răzbate spre cititor și un foarte reținut sentiment de compasiune.

          Vedem în aceste două cărți cum se dezvoltă eurile la doi copii distanțați de timp, de mentalități, de spațiu. Doar la unul eurile au o finalitate și posedă exprimări fiabile vieții sociale, la celălalt se zbat ca niște pești pe uscat scăpați din năvodul atotcuprinzător al personalității. Vedem eurile cum interacționează și cum doar la unul fac acele salturi calitative în care nu de puține ori ne recunoaștem și noi. Vedem cum ceva indispensabil dar imposibil de definit lipsește unuia.

Iată-ne ajunși în fața acelui simț narativ care îi lipsea lui M. Suntem îndreptățiți să îl numim suflet sau spirit?      

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

Călinescu, Matei – Portretul lui M, ed Humanitas, București, 2016

Călinescu, Matei - Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism ed Polirom, București. 2005

Sartre, Jean –Paul – Cuvintele, EPLU, București, 1965, trad. T. Dumitru

Marino, Adrian – Dicționar de idei literare, vol I, A-G București, 1973