Energia pe care dormim

 

Citind cartea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană, ed. Trei, Bucurețti 2014, îmi îmi tot spuneam Cartea aceasta, cu prezentarea acestui nou drum în psihoterapie, drumul centrat pe persoană (client), cu structura cărții compusă din articole și prezentări făcute în diverse ocazii, cu un entuziasm prea zgomotos nu putea să apară în altă parte decât în America. Și da!, m-am bucurat când am dat în capitolul 12 al cărții peste această dilemă conștientizată chiar de autor, ridicând chiar el aceste probleme care ar putea să apară la lectură. Să pui în demersul psihologic un preț accentuat pe trăire și nu pe examinare iată un teren sălbatic, aș îndrăzni să îi spun, pentru un european. Ba mai mult, să scoți la suprafață problemele care te macină, care te-au adus în fața terapeutului și să le accepți așa cum sunt ele, să nu încerci să le reintegrezi, reparate, pe făgașul unor norme sufocante, iată o atitudine născută în spiritul unei libertăți văzute din alte unghiuri și construită pe alte fundații, aș spune o atitudine a unui copil crescut pe străzi care sperie copilul venit dintr-o familie strictă, tradițională care nu își permite (încă?) luxul liberei exprimări.

Și cum să nu sperie mediul academic (fapt menționat de către autor) când acest nou drum terapeutic tinde să spargă tiparele unei științe pe cât de tânără pe atât de strictă în regulile după care se ghidează. În cazul psihologiei strictețea regulilor este cerută chiar de către tinerețea ei ca știință, vine din frica să nu scape de sub control o materie (psihicul uman) care stârnește interesele la toate nivelurile societății, o materie care după 1900 și-a luat revanșa pentru tot timpul cât a fost ignorată, lăsându-se, și cerându-se, măsurată în toate activitățile cu care ne fărâmițăm viața, fie că este vorba sau nu de zonele umaniste.

Carl R. Rogers (C.R. de acum în colo în această prezentare) umanizează cabinetul psihoterapeutului referindu-se la client nu la pacient, extinde trăirea terapeutică în toate zonele de interes social (familia, educația, creativitatea, comunicarea) și plusează pe energia scoasă la suprafață prin terapie văzând în ea (în energia clientului) un izvor benefic care are tot ce îi trebuie pentru a realiza schimbarea (tendința de actualizare în termenii calzi ai lui C.R.) de care clientul are, conștient sau nu, nevoie. În tot acest timp C.R. nu se sfiește să recunoască doza mare de imprevizibil în care întreaga trăire se manifestă, un imprevizibil pe care l-a înfruntat totuși fără să clipească. Din această ultimă atitudine a psihologului se desprinde pionieratul care caracterizează terapia rogersiană.

Am menționat mai sus că C.R. vede în om, în toate mișcările care se petrec în el pe toate planurile care îl compun, că are din naștere energia necesară de a se prezenta în lume într-un mod cât mai convenabil pentru sine, cât mai apropiat de sinele ideal. Evitând prezentarea freudiană în care această energie are ceva tenebros, ceva înspăimântător, C.R. se concentrează mai de grabă să răspundă la întrebarea Ce-i trebuie omului pentru a se declanșa această forță (energie), aproape mistică, și ce trebuie să facă pentru a o lăsa să se manifeste în toate aspectele vieții? Răspunsul îl dă tot el, detaliat, de câte ori are ocazia. Omul are nevoie de (1) o încredere tot mai mare în spațiul în care trăiește (cum spuneam, C.R. extinde aria de acțiune a ședinței de terapie din cabinet), (2) o deschidere tot mai mare față de propria persoană și față de cel din fața noastră, (3) o acceptare de sine necondiționată și constructivă urmată, inevitabil, de o empatie  pe aceleași coordonate (necondiționată și constructivă) față de celălalt. Aceaste ultime condiții: acceptarea de sine și acceptarea celuilalt, produc (ar trebui să producă) o dezghețare a sentimentelor și manifestarea lor într-un mod cât mai congruent cu momentul trăit (congruența între trăire – conștientizare - comunicare), care vor duce într-un final la anihilarea conflictelor perturbatoare de sine.

Aș putea schița un traseu al omului în procesul său de a deveni o persoană, conform cărții lui C.R. (1) În primul rând apare tendința de creștere sau se atinge un grad mare de disconfort interior care îl aduce pe om în cabinetul terapeutului. (2) Acesta (terapeutul) îi asigură clientului un climat favorabil deschiderii de care are nevoie: empatie necondiționată, atitudine caldă, siguranța că îi sunt acceptate în totalitate trăirile și sentimentele. (3) Ar fi bine ca persoana din cabinet ventiă în consiliere să simtă că terapeutul nu îi răspunde problemelor puse pe masă întocmai ca un prieten, prin replici goale ca: Da, te înțeleg! Așa simt și eu! etc. Poate aici stă puterea pe care ar trebui să o capete un terapeut, să poată să înțeleagă trăirile persoanei din față ca și când ar fi ale lui. Și da! revenirea terapeutului în condiții bune din lumea persoanei de pe canapea, ține de pregătirea și formarea din anii de practică și studiu. Aceste câteva condiții sunt suficiente, susține psihologul american, pentru a ieși la iveală, pentru a se descătușa forțele interne ale fiecărui individ în parte, forțe care se loveau de diversele măști, bariere sau mecanisme de apărare care-i formau vechea personalitate (sau să îi spun personalitatea care îl incomoda).

Acum o să încerc să aplic în mare schița de mai sus drumului prin care omul a trecut de-a lungul istoriei. Privind puțin în istorie, vedem cum de prin secolul XVII în Europa își face simțită prezența  în modul de a fi al europeanului ceea ce s-a numit criza conștiinței europene (v Paul Hazard – Criza conștiinței europene). Oamenii începeau să iasă, încet dar sigur, de sub conducerile feudale, începeau să scuture jugul bisericii ca mai apoi să îl sfarme, începeau să se apropie de străini (aici mă refer la contactul cu alte popoare) fără superioritatea care îi caracteriza până atunci, începeau să vină către celălalt într-un mod mai apropiat de cerințele (le pot numi cerințe?) lui C.R. (vezi Montesquie – Scrisorile persane sau întreaga explozie a cărților de călătorii din acea perioadă). Oamenii începeau să se manifestările tot mai liberi, tot mai apropiați de ceea ce îi caracteriza, fără ghidajul unei autorități spirituale sau juridice. Se preferă aventura în locul stagnării, se îmbrățișează experiențele noi de orice fel, artistul caută să devină un artist maudit decât un artist cu diplome recunoscute de nu știu ce academie. Și oamenii au mers așa, devenind tot mai curajoși în propria manifestare, ajungându-se la libera exprimare și la acceptarea totală a ființei cu toate defectele din care este ea compusă (în artă de exemplu, membrii mișcării Beat, apărută prin anii 1950 tot în America, nu se sfiau să recunoască că sunt alcolici, narcomani, afemeiați, de orientări sexuale diferite făcând din asta noua artă oferită publicului larg, pentru că poezia trebuia făcută de toți). Desigur, exemplele date de mine merg puțin mai departe, aș zice că sunt varianta extremă decât ce cere psihologul american, pentru că dacă în cartea despre care vorbesc, A deveni o persoană, toate aceste modificări ale persoanei sunt în acord cu un bun mers al societății, libertățile pe care le îmbrățișează artiștii le care am făcut referire (în special cei de la 1900) sparg normele sociale, ba mai mult, le desfigurează până la anarhie.

Entuziasmul lui C.R. răsună din carte poate prea zgomotos, făcându-mă să zâmbesc când vede o rază de speranță în posibilitatea aplicării tratamentului rogersian la scară largă, mai precis în concilierea marilor puteri Statele Unite ale Americii și Rusia (Capitolul 17). Am și vizualizat, ajutat de autor, cum ar decurge o oră de terapie cu aceste puteri la o masă, cum și-ar face mai clar cunoscute sentimentele una față de alta (sic!) spunându-și în față lucrurile supărătoare care le macină de atâta amar de timp (în realitate nu chiar de foarte mult timp). Într-un final, referitor la această problemă, autorul recunoaște că pentru a se începe măcar niște pași în această direcție de consiliere la nivelul națiunilor, ar fi nevoie de “mult mai multă cercetare, și de o gândire științifică de nivel superior”(p. 454)

          Da, aceștia sunt primii mei pași pe acest drum al psihoterapiei rogersiene și mă bucură că îmi ridică atâtea întrebări, cum ar fi: Este această nouă abordare terapeutică numai bună de luat peste tot (parenting, creativitate, familie, loc de muncă)? Se reflect această atitudine rogersiană în activitățile oamenilor de-a lungul timpului sau este o extrapolare a mea? Poate deveni periculoasă la un moment dat pentru terapeut sau pentru client? Se poate apela la acest gen de psihoterapie în cazuri mai grave?