O apropiere poetică

De un an de zile tot vreau să așez aceste două poezii una lângă alta. Le consider două fanioane pentru anotimpurile care se întâmplă în ele. Acum după ce le-am pus în oglindă am descoperit în ele noi direcții, cu aceeași greutate și cu același sens. În ambele poezii fiecare poet în parte este surprins în casa iubitei de punctul culminant al desfășurării anotimpului pe care îl descrie. Dacă ar fi să fac un film al strofelor din ambele poezii, acesta ar fi cam așa:

În prima strofă îl putem simți pe poet stând la geam și privind afară. Este momentul când și la G. Bacovia și la R. Stanca  întâlnim câte un plural interesant. Aș îndrăzni să spun că sunt sinonime: la G. Bacovia avem ‘’spre geamuri iubito privește’’, la R. Stanca avem ‘’ Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, (….) nici ce gânduri am’’.

Ambele poezii denumesc, încă din primul vers, locul unde se desfășoară trăirea poetică (sic!) Sunt niște adresări iubitei, adresări în care nu îi este solicitat un ajutor. ’Iubita’ trebuie doar să participle la spaima poetică care urmează să fie descrisă.

În strofa a doua la R. Stanca și în strofa a patra la G. Bacovia apar mișcarea și nevoia de căldură.  Desigur, fiind în lumea poeziei, nevoia de căldură nu se măsoară în grade C, ci în simțirea sinelui interior (’’Vreau să mă simt la tine ca acasă’’ vs ‘’Şi toate din casă mi-s sfinte’’).

În strofa a treia  în ambele poezii se întâmplă tandra apropiere a iubitei. În ambele poezii iubita este pusă să citească, doar să citească, orice abatere va strica vraja (la G. Bacovia ’’Nu râde ... citește înainte’’, la R. Stanca ’’Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta’’). Ambele interdicții se repetă la fiecare poet pe parcursul poeziilor (de câte două ori), indicând simțului cititorului centrul de greutate. Atât râsul, cât și întrebarea strică trăirea mistică a iubirii. Este ca și când ambii poeți se află în posesia a unui ceva foarte fragil. Râsul bagatelizează, întrebarea poate pietrifica, ascunzând în ea sămânța neîncrederii.

În strofa a patra la R. Stanca și în ultimele două la G. Bacovia avem descris tabloul atmosferei de afară, tot prin două sinonime: la R. Stanca urgia toamnei, la G. Bacovia potop e-napoi și nainte. Ambele declanșări de forță ale naturii înconjoară pe ambii poeți, fiecare căutând salvarea prin fugă spre un loc salvator, un punct central care ferește de declanșarea care începe să se desfășoare de jur împrejur. Acest lucru nu are cum să nu declanșeze o senzație de vertij (G Bacovia ‘’Potop e-napoi şi nainte’’, R. Stanca ‘’Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie … ‘’). Astfel, după ieșirea și manifestarea în afară, avem nevoia freudiană de revenire în neantul din care am ieșit (G. Bacovia ”E ziuă și ce întuneric”, R. Stanca ”Şi nu mă întreba în noaptea asta / De ce mă înspăimântă frunzele...”).

Aceste similarități, de loc întâmplătoare, crează senzația de déjà vu. Ambele trăiri poetice, departe de a fi deprimante, sunt niște interiorizări inevitabile în trecerea noastră prin viață. În urma acestei așezări a celor două poezii sunt departe de a mai considera că poeziile sunt adresate iubitei, fie ea și una ideală - imaginară. Cred că suntem martorii unui dialog cu Anima și în același timp unei îmblânziri / domesticiri a Animei. Anima are rolul de a susține pe omul trezit, pe omul care stă la geam aflând valoarea terifiantă (fie că-i zice decembrie sau toamnă) a vieții. Și atunci trezitul, în cazul nostru fiecare poet în parte, are grijă să nu piardă această trăire alături de Anima care oferă protecție, și caută să îi dea mereu indicațiile dătătoare de viață ”nu râde citește-nainte” și ”Şi deapănă mereu, fără-ncetare”. 

Decembre

de George Bacovia

Te uită cum ninge decembre ...
Spre geamuri, iubito, priveşte --
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele -- totuna --
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, --
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, --
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa --
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

Plumb (1916)

Frunzele

de Radu Stanca

Nu mă-ntreba nimic în toamna asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...

Frunzele (Ms datat 19.X.1962)