Sonetul MCMLXXIX

Dacă este ceva care contează acum, în aceste cuvinte groaznice prin care trecem, este

Pauza tipografică care se întinde între titlu și primul vers, având greutatea unei iubite supărate,

Fiind o pauză necesară, o liniște care depășește cu foarte mult granițele emoțiilor unui tânăr

Gata să înceapă să își intre într-un rol care va deveni, cu timpul, rutină în iubirea-i.

Și ce mai contează după aceea, în corpul poeziei care, iacă, se târăște, este încăpățânarea

De a scrie în strofe a câte patru versuri pentru a da, intenționat, falsa impresie la prima

Vedere a cititorului că această poezie este scrisă în vers clasic, mai mult, că este un sonet

În care se vorbește redundant, deci liniștitor, despre iubire și nu numai despre iubire.

(Aici cititorul face o lungă speculație legată de titlu și așa mai departe). În continuare

este de urmărit greutatea scriitorului (să nu-I zicem poet până nu cântă iar cocoșul)

de a menține vie atenția cititorului, fie el unul avizat, în acest timp fragil al poeziei de față;

este greutatea de a-l face să priceapă că se desface în fața lui actul scrierii resort cu resort.

Orice cuvânt desfăcut aici, mânjit cu un anumit tip de vaselină pentru a funcționa mecanismul

Întregului, este o armă în sine; și iată cum datorită punctului în care s-a ajuns toată poezia devine

banală, redundantă (s-a mai folosit acest cuvânt aici), falsă deloc liniștitoare și nu doar cea de față.