în realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.

Atât de supărat încât am uitat să mă opresc și am continuat să urc.

Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau

cine știe de când și până. Ajungeam din urmă oameni mai supărați, mult

mai îngândurați decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,

ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,

si mă mint că am emoții pentru marea trecere a sufletului său,

dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire

că voi urma eu. Așa e când îți moare cineva foarte apropiat, atunci e ca și când moartea

te bate pe umăr dar nu te întorci și tu, este suficient persoana dragă,

tu bocești, dai de pomană să uiți, dar nu te întorci și ai o jenă pe umăr tot restul vieții, trăiești cu ea, o

porți ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îți spun prima oară când o să ajung la ușa ta

pe care scrie Fam. Escher, dar ușa ta nu se zărea și asta (ca să fac o rimă)

nu mă deranja. Simțeam că se depărtează pe măsura pașilor

sau chiar pașii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii

Că ar sta Divinitatea, am continuat să îți spun în gând.

Și m-am simțit ca și când ai fi auzit, ca și când te-ar fi supărat ironia și

ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.

Neștiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea

la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.

O părere de rău m-a cuprins că îți spusesem ce ți-am spus. Și în plus de asta urcam nu mă puteam opri

să te iau în brațe și așa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai și tu prin tâmpla mea

și asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul

dar deja auzisei ce spusesem prima oară, așa ceva nu se uită, nu se șterge, se poate

Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul

tău se desprinsese de ființa ta, de epiderma fără cute,

în timp ce urcam spre tine și restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.

Și mâna mea îmbrăca o mănușă din praful de pe balustradă, așa cântăream trecerea timpului

spre tine. Mă gândeam să îți spun una bună auzită pe scară în treacăt,

despre un mort care după mii de ani (cel puțin) iese din groapă și fiind beznă, pentru că venise

între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.

La fel și alți morți, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.

Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să

aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot

opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îți țin în gură chipul de ceafă

ca pe un pui de pisică.