YUAN CEL RĂPUS

vezi ceilalți poeți străini publicați pe blog aici

Colaboratorul Alexandru Turcu mă ajută la rubrica de poezie universală cu ....

QU YUAN Pe numele său adevărat, Ping Yuan (340 – 278 î.e.n)

Qu Yuan (citeşte: Ţiu Iuan) este primul poet chinez atestat documentar, opera sa venind imediat după poemele de sorginte populară, despre care se spune, în mod tradiţional, că au fost culese de Confucius, sub denumirea de Shi Jing (citeşte: Şî Ţin). A fost sfetnicul îndrăgit al împăratului ţării Chu, Chu Huai-wang , dar din cauza intrigilor de la curte, este exilat. Opera sa, nu prea întinsă, dar care a dat naştere unei  serii de imitatori, a fost scrisă în exil şi, în linii mari, se compune din nouă ode, nouă elegii, un poem „Li  Sao” şi patruzeci şi cinci de „interogaţii către cer” – mici poezii, în mare parte, mitologice (cititorul român probabil îşi aduce aminte de ele dacă va fi parcurs excelentul studiu al lui Yuan Ke, „Miturile Chinei antice”)

În anul 278 î.e.n., probabil pentru că va fi fost martor indirect al căderii Ţării Chu sub domninaţia Imperiului Qin,  scrie o ultimă elegie, în care îşi critică (dar şi de data asta , cu dragoste!) împăratul – pe care totuşi, la final, îl numeşte nebun pentru că plecase urechea la intrigi, ia în braţe un bolovan şi se aruncă în undele rîului Miluo, găsindu-şi sfîrşitul.

Tradiţia a rămas încă vie şi astfel, în fiecare an pe data de 5 mai, trupul poetului este căutat de ţărani. Negăsindu-l, aruncă un soi de colţunaşi în apă, drept hrană animalelor acvatice, pentru a nu se atinge de trupul lui Qu Yuan.  (pentru sursele rîndurilor de mai sus, vezi bibliografia, în special volumele alcătuite de Ileana Hogea-Velişcu)

LAMENTAŢIE PENTRU VREMEA SCURSĂ

[fragmente din ultima elegie a lui Qu Yuan]

Retrăiesc aievea vremea de demult

Acele vremi cînd ştiu că mă iubeai –

Cuvîntul tău îl traduceam întocmai.

Trăiam lumină, calea-ţi luminam.

Respectam smeriţi legile străvechi

Astfel lumina noastră se răsfîngea-n mulţime.

Domneai firesc în ordinea luminii

Şi nimeni nu cîrtea în jurul tău.

Şi legea ta astfel s-a-nscăunat

Pămîntu-ntreg era ca renăscut

Oameni drepţi roiau în preajma ta

Bucuria pretutindeni fremăta.

Atîtea cîte-au fost, ale ţării taine

Zăceau închise în adîncul lor.

Viclene vorbe, de veneau ca şerpii,

Urechea ta surdă rămînea.

Fără prihană te-am slujit mereu

Şi sfatul voia să-mi fie înţelept.

Clevetitorii, o, s-au ivit curînd

Şi tu le-ai dat crezare, în tot şi-n toate

Şi-asupra mea nemila-ţi a căzut.

O, împărate, gîndul cum şi-a pierdut sclipirea

Ce noapte grea în jurul tău s-a-ntins.

Vorbele de-ocară nu le-ai destrămat,

Mai  înşelat ca mine te-ai lăsat.

N-ai vrut să cauţi adevărul

Nici după ce exilul m-a cuprins hain.

Biet om ce eşti! Cum ai crezut în intrigi?

Dintr-o greşeală-n alta ai căzut.

Nu-mi amintesc să-ţi fi greşit vreodată –

 O ură nefirească a fost a mea răsplată...

Privesc cum soarele şi luna se fugăresc pe cer –

Pustia acestui loc în suflet se întinde

Am poposit pe ţărmul lui Yuan şi Xiang

Şi m-am temut de unda lor adîncă.

Norocul meu, de l-am avut cîndva,

S-a prefăcut în blestem crud.

Oricînd m-aş pierde-n străfunzimi de ape,

La mine şi la faimă n-aş mai cugeta.

Regret însă că împăratul meu

Pradă s-a lăsat tenebrelor viclene [...]

Cînd adevăru-i ocolit şi lucrurile încîlcite,

Rămîn de mare preţ doar vorbe ticluite

Străluciri, prafumiri laolată uluiesc prin frumuseţe –

Oare cui îi stă-n putere să le-mpartă,

Să dezbine?

Pălesc mai lesne doar florile înmiresmate

O, priveştem bruma albă a căzut –

Dar la toate surd rămîi şi toate-ţi sînt nedezlegate .

Astfel ticăloşii în preajma ta foiesc.

Ei – de cînd se ştie – pe-nţelepţi nu-i cruţă! [...]

Să-ţi spun ce am pe suflet, atît am vrut.

Hazardul – numai el m-a pedepsit.

Cu zi ce trece, tot mai mîndru sînt

Şi neclintit, ca stelele pe cer.

Departe voi zbura cu lelegarii mei,

Deşi frîie nu am ca să-i strunersc.

Pe plută de bambu am să m-arunc

Dar fără vîsle nu pot să-naintez.

Credinţa vreau s-o uit, mă las în voia sorţii –

Ce poate fi altfel, decît în vers am scris?

Aş vrea să mor şi să plutesc pe ape

Să uit, să uit că am trăit cîndva.

Epilog

Rămîne versu-mi întrerupt aici –

m-aşteaptă apa care-mi rîde-n faţă.

Adio, deci, biet împărat nebun.

(traducere din limba chineză veche de Ileana Hogea-Velişcu şi Iv Martinovici)

BIBLIOGRAFIE

***Antologia poeziei chineze clasice, ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu, EPL, 1963 (două poeme traduse de Demostene Botez)

HOGEA-VELIŞCU, Ileana – Dicţionar al literaturii chineze clasice şi moderne, EŞE, 1983

QU YUAN – Poeme, traducere din limba chineză veche de Ileana Hogea-Velişcu şi Iv Martinovici, Univers, 1974