Sihastrul din Qinglian

vezi ceilalți poeți străini publicați pe blog aici

Colaboratorul Alexandru Turcu mă ajută la rubrica de poezie universală cu ....

LI BAI zis şi Qinglian Jushi – “Sihastrul din Qinglian”(701 – 762)

Cel mai important poet chinez din dinastia Tang (618 – 907); copilărie în provincia Sî Ciuan[1]. Copil precoce, la doar 10 ani descoperă „canoanele confucianiste, lăsîndu-se irezistibil atras de ele şi de ideile Şcolilor moistă (Mojia), daoistă (Daojia) şi legalistă (Fajia)[2].” Studiază literele şi arta luptei cu spada, iar de la 25 la 35 de ani  călătoreşte în întreaga Chină, instruindu-se şi făcînd schimb deimpresii cu marii poeţi ai vremii. Se auto-numeşte discipol poetic al lui Meng Haoran, sihastru în Munţii Lumenshan. În rest, a fost un revoltat împotriva orînduirii sociale contemporane.

Spirit original, va respinge canoanele poeziei clasice, încercînd inovaţii, bazate pe diferite stiluri tradiţionale, fiind marcat de cadenţele poeziei populare.

Numele

În transcrierea noului sistem ortografic  pinyn, numele poetului este Li Bai (sau Li Bo, sau Li Tai Bai). Mai cunoscut cititorilor români este prin forma Li Tai Pe.

Notă asupra micro-antologiei

Am ales cîteva poeme din ediţiile cele mai cunoscute de la noi – dar care, din păcate, nu pot da şi garanţia fidelităţii faţă de original. Traducerile, datînd din anii 50  ai sec. trecut, fiind opera unor scriitori apreciaţi, dar total necunoscători ai limbii originalului, reprezintă doar simple „informări” asupra conţinutului, forma fiind lepădată – în mod vizibil – şi înlocuită de canoanele mult prea personale ale tălmăcitorilor (cum se poate observa mai ales în cazul poeziei traduse de Adrian Maniu). Nu la fel stau lucrurile cu cea de-a treia bucată, tradusă de Li Yu Giu, care, deşi îşi stilizează traducerea, versificînd-o, oferă  măcar garanţia înţelegerii lingvistice a originalului. Ca exerciţiu, am aşezat şi o  prelucrare liberă a mea, fără a avea pretenţia unei traduceri fidele.

GÎNDURI DE TOAMNĂ

Cad frunzele, într-o perdea gălbue.

De pe terasă vrut-am să privesc,

Prin zborul lor, statura ta, dar nu e;

Doar muntele departe îl zăresc...

Sînt singură, şi dorul tău mă cheamă...

Cad frunzele, şi eu oftez prelung.

Nici nourii la tine nu ajung,

Căci toţi, deasupra mării, se destramă...

Şi veşti de groază vin dinspre cîmpie:

Asupra lumii iar barbarii cad!

S-a-ntors trimisul nostru din solie,

Cu veste rea, la porţile de Jad!

Cu oştile ce face Hanul, oare?

În răsărit veni-vor la hotar?

Să căinez sau nu, căzuta floare?

Sînt singură de mult, şi-i toamnă iar...

(Eusebiu Camilar)

CELUI CE SE PREGĂTEA SĂ IA POST DE MARE CONŢOPIST

Cu avînt

               neînfrînt

                                năpustit

Către meleagurile din asfinţit,

Peste hotarele acestui ţinut

           pierdut

Vulturul mărilor, în drumuri cereşti, a trecut.

Dar tu, care te-ai bosumflat

De-ndat ce un strop de vin ai gustat,

Gîndeşti cu întristare la asemenea încumetare

Şi pregeţi să sui spre slăvi trufaşă aripare.

Zadarnic ţimbale şi tobe o să trăduiască

Prin cîntec de paradă îndemn să-ţi veselească

Că nimeni nu te însoţeşte, nici vrea să te întreacă

Prin pulbere de promoroacă

        pe toloacă.

Cît într-ăst fel zburătăcind şovăieşti,

Ba ocoleşti, ba tîrcoleşti

Cînd pleci, cînd revii,

Nici tu nu mai ştii

                                ce te-apasă.

Uluit, în vuit de tobă borţoasă, şi în larmă de gong...

Aducînd laudă zborurilor rămase acasă

Cît lacrime şiruie de dor, pentru perechea credincioasă

Răţuştele nedespărţite: Yuan şi Hong.

(Adrian Maniu)

CÎND FLAUTUL...

Cînd flautul se îneacă de plînset,

Dorul o prinde pe zeiţa Ţin Ă[3]

                           după luna ce trece

                           peste coama Pavilionului Ţin.

Luna care răsare deasupra Pavilionului Ţin

Are mereu aceeaşi culoare

                              a verdelui proaspăt de salcie.

Ea îi aduce aminte despărţirea cea tristă

                              de pămîntescul Pa Ling[4].

La sărbători, primăvara şi toamna

                            cîmpiile erau pline de cîntec.

Acuma pe drumul cel vechi spre Sien-Ian[5]

                            nici o fiinţă nu trece.

De cînd nu mai ştie ce mai e pe acolo

                            bucuriile n-o mai alină.

Doar cît a bătut vîntul de-apus[6]

                            şi soarele s-a dus spre amurg,

Din familia[7] Han au rămas

                            doar morminte.

(Li Yu-Giu)

GÎNDURI LA MIEZ DE NOAPTE

Culcuşul meu.  Sus luna luminoasă.

Pămîntul, pare-mi-se,-i îngheţat.

Zor, tresărind, la lună m-am uitat.

Şi aţipind, m-am şi văzut acasă.

(prelucrare A.T.)

BIBLIOGRAFIE

***Antologia poeziei chineze cîntate – Ţî, în româneşte de Li Yu-Giu, Univers, 1980

*** Antologia poeziei chineze clasice (secolul al XI-lea î.e.n. – 1911), ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu, EPL, 1963

***Poeme chineze clasice, tălmăcite de Eusebiu Camilar, ESPLA, 1957 [ed. a II-a]

Hogea-Velişcu, Ileana – Dicţionar al literaturii chineze clasice şi moderne, EŞE, 1983

LI-TAI-PE, Din cîntecele lui - , în rom[â]neşte de Adrian Maniu, ESPLA, 1957

---

[1] Antologia Ţî I, p. 215

[2] Dicţionar..., p. 106

[3] Legenda spune că Ţin Mu-Gum, regele regatului Ţin, avea o fată pe nume Mung-Iu care s-a căsătorit cu  Siau Şî; amîndoi cîntau atît de frumos la flaut, încît păsările phoenix au venit şi i-au luat la ceruri şi astfel ei au devenit zei. Pavilionul Ţin era locul unde cîntau. (n.tr.)

[4] Podul Pa Ling – în răsăritul districtului Ceang-An, în provincia Sian-Sî, podul datează din antichitate; musafirii erau conduşi, după obicei, pînă la acest pod. (n.tr.)

[5] Capitală în vremea dinastiei Ţing (221 î.e.n. – 207 î.e.n.) (n.tr.)

[6] După tradiţia chineză, vîntul de apus aduce necazuri. (n.tr.)

[7] Împăraţii dinastiei Han (206 î.e.n. – 8 e.n.) (n.tr.)