CINE EȘTI TU, DOMNULE DE VOLTAIRE? (II)

Alexandru Turcu continuă serialul despre activitatea celui mai celebru reprezentant francez al Iluminismului.  Astăzi ne vorbește despre criticile făcute Bibliei și superstițiilor populare de către Voltaire, critici care, după cum o să ne demonstreze prietenul nostru, vor fi preluate și folosite până în zilele noastre de către adversarii religiei, fără însă li a se cunoaște sursa.

Alex Turcu ne propune spre citire un interesant articol despre Voltaire și Epoca luminilor. Lui îi mulțumesc pe această cale pentru articolul postat aici, vouă vă urez lectură plăcută. - See more at: http://alexandervsalexander.blogspot.ro/#sthash.Ao7sbZ3P.dpuf

CINE EȘTI TU, DOMNULE DE VOLTAIRE?

PARTEA a II-a

VOLTAIRE ȘI BIBLIA - VOLTAIRE ȘI CREDINȚELE POPULARE

 

VOLTAIRE ȘI BIBLIA

 

 

  Lupta cea mai importantă pe care au dus-o iluminiștii a fost aceea îndreptată în contra orînduirii eclesiastice. În viziunea lui Voltaire, biserica era „infama” care trebuia sa fie „zdrobită” pentru ca bunul mers al lucrurilor spre progres să poată fi înfăptuit. În concepția iluminiștilor, biserica ținuse în loc omenirea secole de-a rîndul, s-a mulțumit să o mențină în stagnare, în ignoranță, nelăsînd-o să se dezvolte, dezvoltare care, de bunăseamă, era contrară intereselor bisericești. În fapt, biserica era una din cele mai importante puteri din stat; avea drept de cenzură și, cu două secole mai devreme, avea drept de viață și de moarte asupra oricărui om; acum numai sporadic se mai făcea simțită în ceea ce privește execuțiile. Ceea ce nu prea spun iluminiștii în lucrările lor este faptul că nu Inchiziția era cea care condamna la moarte ereticii, ci un tribunal civil, la care erau trimiși cei trecuți prin ancheta inchizitorială. Tot din epoca luminilor datează și această confuzie majoră asupra rolului pe care l-a avut Inchiziția în istoria umanității. Desigur, nu ne referim aici la aberația spaniolă, acea inchiziție numită, pe drept cuvînt, diabolică.

  Iluminismul românesc, mult mai cuminte, fiind totodată operă de clerici (Șincai, Deleanu, Țichindeal) nu putea să se ridice în contra creștinismului, și nici nu o va face, ci doar împotriva superstiției, împotriva „credințelor deșarte”. Toți cei trei pomeniți, fiecare după propriile cunoștințe și puteri vor face operă de educație. Șincai va traduce și va adapta un tratat împotriva superstițiilor, Budai-Deleanu va lăsa note de acest fel în Țiganiada, iar bănățeanul Țichindeal va fi vehement în privința vrăjitoarelor și, cu toată seriozitatea, încearcă să demonstreze, în comentariile fabulelor sale, că strigoii nu există...

  În Franța, pentru a dărîma instituția bisericii, prima lovitură trebuia să fie dată la fundația ei. Și credințele religioase sînt fondate, cum bine se știe, pe cărțile sfinte. De aceea, iluminiștii au dus o luptă susținută împotriva acestor cărți, fie că vorbim despre Torah, Biblie sau Coran. Modalitatea lor de combatere a textelor sacre a supraviețuit, din păcate, pînă astăzi și constituie deliciul auto-declaraților atei. Lucrurile, în viziunea iluminiștilor, erau destul de simple: tot ceea ce este imposibil să fie dezlegat rațional, pe baze logice, iraționalul, superstiția – măturate, iar ceea ce rămîne să fie disecat a doua oară, a treia oară, pînă cînd, din textul incriminat să nu mai rămînă nimic.

            Să nu uităm că în veacul al XVIII-lea nu exista noțiunea de folklor, superstiția nefiind o materie de studiu, ci fapt concret de viață. Pe baza superstițiilor oamenii trăiau încă, se căsătoreau, creșteau copii și, uneori, mureau. Prin credința lor, moștenită, și în plus, pervertită de interesele de moment ale clericilor, desigur, deveneau instrumente facile , la cheremul oricărui preot sau nobil. Banii care se vărsau în vistieriile bisericii, munca depusă de cei săraci în slujba preoțimii, averile inestimabile deținute de aceștia, suveranitatea papei și multe alte motive, îi fac pe iluminiști să pornească  o luptă acerbă în contra „lupilor moraliști”.

            Majoritatea encliclopediștilor se declara atee pentru a nu lăsa loc interpretărilor; Voltaire este deist – acceptă ideea unui Dumnezeu, „Marele Arhitect al Universului” – din punct de vedere social, știe de asemenea că fără un dumnezeu lumea o va lua razna: „Dacă n-ar exista Dumnezeu, ar trebui să fie creat”, însă nu acceptă sub nici o formă fundamentele mozaismului și ale creștinismului. Biblia, pentru Voltaire, este o piesă bună doar de muzeu, un monument de abjecțiune, o istorie a ignoranței și a infamiei umane.

Astfel că, în întreaga sa operă se vor găsi încercări de a raționa în privința textelor biblice; folosește mai multe mijloace: observă și demonstrează contradicții, demonstrează absurditatea unor idei, dezvoltă în notă grotescă anumite episoade, face remarci ironice, caută motivații etc. Demersul său, oricît de cu bună-credință era făcut, astăzi pare complet inutil: la urma urmelor, o critică rațională de aceiași teapă, poate spulbera într-o clipă chiar colecția de povești a lui Perrault. Nu în toate mediile, cu siguranță. Totuși, cea mai mare parte a operei lui Voltaire, după teatru (despre care știm că nu a fost punctul său forte), au constituit-o articolele și studiile pe marginea cărților sfinte.

Pentru că într-însa se concentrează cel mai bine volumul preocupărilor sale și totodată este cea mai concisă prezentare globală a Bibliei, merită să menționăm mai întîi lucrarea Biblia în sfîrșit explicată. Aceasta va furniza model pentru mii de astfel de cărți, dedicate de atei celor credincioși. Cartea cuprinde extrase biblice, destul de detaliate, care aveau comentarii în subsolul paginei; se voia, de fapt, o Biblie cu adnotări. O altă lucrare, compusă din studii variate, Dicționarul Filosofic, cuprinde, de asemenea, articole în care detaliază aceste comentarii biblice. Modelul de lucru îi va fi fost furnizat, parțial, de cercetările asemănătoare ale prietenului său englez, Lord Bolingbroke.

          Începînd, firesc, cu Geneza și mergînd pînă la cărțile Macabeilor, Voltaire se dovedește cunoscător al unor elemente lingvistice ebraice (va fi cunoscut ebraica? Nu se poate demonstra cu precizie), spune monoteiștilor creștini, printre primii, că Elohim este un plural, adică zei, dumnezei, explică terminologie ebraică (tohu <va> bohu - haosul, Racach -  firmament, Cherub – heruvim, din bou etc.) , este ironic în privința facerii luminii înaintea soarelui, cunoaște versiunea potrivit căreia primul om a fost hermafrodit;  vorbește despre culturile închinate șarpelui și, necunoscînd folklorul evreesc, socotește absurdă povestea ispitirii. În tot locul, Voltaire dovedește o bună cunoaștere a istoriei religiilor și a mitologiilor universale, de la cea – mai sumară atunci, furnizată de rezumatele lui Eusebiu din Cesareea după Berossos – asyro-babiloniană la cea scandinavă. Face studii comparative între versiunea biblică și cele cunoscute din alte surse, arătînd că textul biblic, mult mai nou, se va fi inspirat din mai vechi tradiții, de-aiurea. Metoda de comparație va fi folosită mai tîrziu și de propaganda ateistă sovietică: Această grădină, această livadă a Edenului era necesară pentru hrănirea bărbatului și a femeii. În plus, în țările calde în care și-a scris autorul textele, cea mai mare bucurie era o grădină cu multă umbră. Cu multă vreme înainte de migrarea beduinilor evrei în Palestina, grădinile de la Saana, de lîngă Aden sau eden, în Arabia, erau foarte cunoscute; grădinile Esperidelor din Africa erau încă în număr mare. Provincia Bengal, datorită frumoșilor săi arbori și a fertilității sale, a primit numele de  grădină, prin excelență; chiar și astăzi chiar însuși Marele Mogul, în edictele sale, numește mereu Bengalul, Paradisul pămîntesc.   Se găsește, de asemenea, o grădină, un paradis terestru în vechile religii persiane; (...)Brahmanii aveau o grădină asemănătoare din timpuri imemoriale. (...)[1]

 Polemizează, de asemenea, cu mulțimea autorilor de comentarii biblice, desființîndu-le, piesă cu piesă, ipotezele, de pe poziția raționalului. Desigur, dacă într-o luptă sofistică Voltaire avea de cîștigat, aceasta se datorează numai faptului că adversarii săi erau slab pregătiți, habotnici, mînați mai mult de fanatism decît de cunoaștere.

Despre episodul în care Adam dă denumiri tuturor animalelor, Voltaire pornește șirul celor care-l vor privi cu condescendență și ironie: Se presupune că avea deja un vocabular extrem de bogat și că Adam cunoștea dintr-o dată  proprietățile fiecărui animal, că putea exprima, printr-un sigur cuvînt, toate caracteristicile fiecărei specii, astfel încît, fiecare cuvînt să fie definitoriu. Astfel cuvîntul care exprimă un cal trebuia să anunțe un patruped, cu coamă, coadă, grumaz, care are forță și viteză. Cuvîntul care se raportează la elefant exprima mărimea sa, trompa și inteligența etc. E trist că o atît de frumoasă limbă este pierdută în întregime.(...) Unii se întreabă dacă Adam a dat denumiri pînă și peștilor. Mulți dintre Părinți cred că nu le-a dat nume decît celor aflați în cele patru fluvii ale grădinii; balenele puteau să vină din Ocean prin  una din gurile fluviului Eufrat.[2]

Despre forma în care se relevă Dumnezeu, Voltaire comentează: Domnul se plimbă, Domnul vorbește, Domnul suflă, Domnul acționează mereu ca și cum ar fi corporal. Antichitatea n-a avut altă idee despre divinitate. Platon trece drept primul care l-a făcut pe dumnezeu dintr-o substanță delicată, necorporală. Criticii se întreabă sub ce formă se arăta Dumnezeu lui Adam, Evei, lui Cain, tuturor patriahilor, tuturor profeților, tuturor celor cărora le-a vorbit chiar cu gura sa. Sfinții Părinți răspund că avea o formă omenească, că altfel nu se putea face cunoscut...[3]

Vorbind despre un episod mai puțin cunoscut din biografia Patriahului Avraam, Voltaire rezumă și interpretează astfel: Iată niște ciudate călătorii întreprinse la o vîrstă de-aproape o sută patruzeci de ani! O duse la Memphis pe nevastă-sa, Sara, care era extrem de tînără și aproape un copil în comparație cu el, căci n-avea decît șaizeci și cinci de ani. Cum că era din cale-afară de frumoasă, se chiti să tragă foloase de pe urma ei: „Fă-te că ești sora mea, îi zise el,  ca să-mi meargă bine de pe urma ta”. Trebuia să-i spună mai bine: „Fă-te că ești fiică-mea”. Regele se amoreză de tînăra Sara și-i dădu pretinsului frate puhoi de oi, de boi și de măgari, de măgărițe, cămili, servitori și servitoare: ceea ce dovedește că Eghipetul, pe-atunci, era un regat foarte puternic, foarte civilizat și foarte vechi, și că omenea atîta de magnific pe frații care-și ofereau surorile regilor din Memphis.[4]

            Voltaire se raportează la textul sacru ca la un text istoric pe care-l desface bucată cu bucată pentru a-i demonstra netemeinicia. De aceea nu înțelege alegoriile, considerînd întreaga împletire de întîmplări, atunci cînd nu-l socotește pe autor un manipulator,  rodul unei fantezii bolnave. Iată de pildă cum comentează episodul din Cartea Judecătorilor, despre levitul efraimit, care, pentru a scăpa de violul unei întregi comunități, își oferă femeia, care, mai apoi fiind ucisă, o taie în 12 bucăți pe care le trimite celor 12 triburi israelite: Istoria levitului și a femeii sale nu prezintă mai puține dificultăți. (...) Nimic nu îi poate indica vechimea. Ceea ce e special aici este că aceasta se aseamănă cu una din aventurile consemnate în Geneza. (...) Levitul care ajunge în Ghibeea și cu care ghibeiții au brutalitatea de a-și dori  să păcătuiască în contra firii, pare a fi o copie a abominației sodomiților care voiseră să-i siluiască pe cei doi îngeri. Vom vedea aceste două crime pedepsite, fiecare într-o manieră diferită. Lord Bolingbroke nu pierde ocazia să-i ocărască pe evrei  [...]. El spune că tot ar mai fi de iertat elenii voluptoși, efebii parfumați, de a se fi dedat, în vreun moment de senzualitate, acelor excese condamnabile, care, la maturitate, le vor produce scîrbă: însă, pretinde el,  că nu-i deloc posibil ca un preot însurat, și, prin urmare, cu o barbă lungă, de felul orientalilor și a evreilor, venind de la o mare depărtare, pe-un măgar, împreună cu nevastă-sa, prăfuit tot, să poată inspira atît de nerușinate dorințe unei cetăți întregi. Totuși, cei doi îngeri din Sodoma erau în floarea vîrstei, putîndu-i astfel lesne ispiti pe acei locuitori nefericiți ai Sodomei... (Biblia în sfîrșit explicată  de mai mulți clerici dinS.M.R.P.)[5] Desigur, pentru cititorul european al acestui text, impresia lui Voltaire este îndreptățită.

            La Voltaire nu există minuni, miracole; uneori, îndărătnic, nu poate recunoaște nici măcar caracteristica artistică a unui text. De pildă, comentînd unele din expresiile Cîntării Cîntărilor, conchide: Sînt frumoasă precum corturile lui Solomon este exprimarea unei țărănci care ar spune: Sînt frumoasă ca tapiseriile regelui...[6]

Respinge totul, justificîndu-se, nelăsînd nici o porțiune necercetată. Din punctul său de vedere, desigur, trebuie să recunoaștem că avea dreptate. Uneori acele texte, crezute de o mulțime prea mare de oameni, în mod literal, puteau deveni letale.

            Cum bine se poate vedea, Voltaire este tributar ideilor secolului său și nivelului științific din acea vreme. A încercat să creeze un spirit critic de citire a textelor sacre, tocmai pentru a le desacraliza, pentru a-l descătușa pe om de superstiție.

            Credința lui Voltaire era că, odată cu demonstrarea absurdității textului biblic, întreg edificiul bisericesc precum și puterea acestuia se vor prăbuși pentru totdeauna. Au trecut secole de la aceste încercări, tezele sale au fost reluate, îmbogățite dar nu și-au atins decît parțial scopul. Voltaire, precum și întreg veacul său, nu împlineau nevoia omului de superstiție și de fantezie, lăsau un gol, chiar prin proclamarea rațiunii ca nou zeu al umanității. Astăzi, să ajungi să cauți astfel de demonstrații, seamănă cu situația neplăcută a unui părinte care se căznește să-i scoată copilului din minte că Moș Crăciun există...

            Cum spuneam mai sus, scrierile de acest fel ale lui Voltaire au fost apoi copios citate, plagiate, urmate ca sistem de toată propaganda ateistă a lui Marx, Engels, Lenin, Stalin sau de colaboratori mediocri ai presei sovietice, ca E.M. Iaroslavski (tradus ca un clasic și la noi). Un pas important spre acest gen de scriere a făcut, la finele veacului al XIX-lea, faimosul Leo Taxil cu a sa Biblie hazlie. În final, iată un pasaj din această din urmă pomenită lucrare, scrisă sub influența ideilor lui Voltaire:

Din acest capitol aflăm că poporul evreu a început să primească în fiecare dimineață rația zilnică de mană în toți cei 40 de ani de pribegie și toți se lingeau pe degete. Venerația pe care o nutrim față de sfîntul duh nu trebuie să ne împieice să precizăm că mană nu se găsește numai în peninsul Sinai, ci și în multe alte părți ale globului, și anume: în Calabria, Persia, Turcia etc., fiind folosită ca un purgativ destul de bun. Reiese deci că dumnezeu se îngrijea nespus de sănătatea evreilor: îmbuibîndu-i, el veghea totodată ca nu cumva să se constipe. Dar să administrezi oamenilor purgativ zi de zi vreme de 40 de ani (...), de așa ceva nu poate fi în stare decît inima plină de dragoste a tatălui ceresc![7]

           

VOLTAIRE ȘI CREDINȚELE POPULARE

 

            Cititorul a observat că Voltaire atunci cînd studiază un anumit subiect de sorginte religioasă sau superstițioasă, o face pentru a-l zdruncina din temelii, pentru a-l desființa. Nici nu putea altfel, în acea vreme acestea fiind subiecte de dispută și nu de cercetare antropologică, așa cum au ajuns astăzi pentru amatorii de entografie și folklor. Pentru Voltaire superstiția nu poate fi simplă. Este un rău care trebuie să fie distrus. De altfel, chiar definiția pe care o încearcă este încă departe de ceea ce înțelegem noi astăzi prin superstiție: Aproape tot ceea ce merge pînă dincolo de adorarea unei Ființe supreme și supunerea inimii la veșnicele ei ordine, este superstiție.[8] De altfel, Voltaire înțelege prin superstiție credința că prin ceremonialuri pot fi iertate crimele, cultul Fecioarei Maria și,  în general, tot ceea ce ține de dogma și de ceremonialul bisericesc, rareori credințele populare arhaice, independente de biserica creștină. În majoritatea cazurilor cînd Voltaire alege să ne expună o temă, o face pentru a ne împărtăși opinia sa despre subiect, neintrînd, deci în demonstrații sau exemplificări de largă întindere.Simplificînd, iluminiștii și, în fruntea lor, Voltaire, socoteau că menirea lor era de a ataca tot ceea ce este irațional. De asemenea efectele produse de superstiție au stat la baza unor atît de virulente atacuri iluministe; tot Voltaire spune: După cum bine vedeți, timpurile în care a înflorit superstiția au fost mereu momentele celor mai îngrozitoare crime.

            Mai bună ne pare definiția dată de Enciclopedie: ...superstiția este un cult religios, fals, rău orientat, plin de spaime deșarte, contrarii rațiunii și ideilor sănătoase, pe care trebuie să le avem despre ființa supremă. (...) Superstiția este un fel de vrajă sau de putere magică, pe care teama o exercită asupra spiritului nostru; fiică nefericită a imaginației, ea folosește spectrele, visurile și viziunile pentru a o impresiona, ea este aceea – spune Bacon – care a născocit alți idoli ai vulgului, ca: geniile invizibile, zilele faste și nefaste, semnele de neînvins ale iubirii și ale urii (...) (Jaucourt)[9]

            La noi, un caz special prezintă manuscrisul lui Gh. Șincai (Învățătură firească spre surparea superstițiilor norodului, 1806) în care, după ce prezintă anumite proprietăți sau caracteristici ale elementelor, încearcă să combată superstițiile care nu-s în fond decît efecte firești ale acestora și de asemenea, să respingă cu horărîre tot ceea ce nu este în concordanță cu natura. Dimitrie Țichindeal, autorul unei prelucrări de fabule sîrbești datorate lui Obradovici, adaogă în chip de predică multe observații personale. Bunăoară, vorbind despre spaimele nocturne ale celor care trec prin cimitire, spune: O, minciunile minciunilor și mai mare decît toate minciunile! Așa minciuni să nu le credeți, iubiților creștini, nici să înfricoșați pe pruncii micuți și fără de reotate (cit. răutate) cu așa feliu de minciuni, din care se scornește și se naște într-înșii deșarta credință[10]. În termeni aproximativi vorbise și Pravila lui Matei Basarab despre netemeinicia credinței în strigoi. Bineînțeles, așa cum am spus în introducere, de pe poziție clericală de astă dată, nu complet rațional-iluministă. Mult mai tîrziu, G. Coșbuc va începe, de data aceasta tocmai într-o notă raționalistă, să prezinte în scurte articole pericolul superstițiilor populare, referindu-se în mod special la etnoiatrie.[11]

            Voltaire, mult mai personal, va alege să-și bată joc de ele, să rîdă după cum obișnuia oricînd, știind că rîsul este o armă imbatabilă pe un astfel de teren. De altfel, acesta este și cel mai important motiv pentru care lucrările sale încă sînt tipărite și citite, spre deosebire de alte lucrări ale veacului, mai serioase.

            Voi alege spre exemplificare cîteva pasaje dintr-un celebru articol al lui Voltaire, inserat în Dicționarul filosofic, care tratează un subiect nu mai puțin celebru: Vampirul. Înainte de a-i da cuvîntul, trebuie să amintesc aici că subiectul îi era vag cunoscut. Voltaire nu știa vechile texte orientale, hinduse sau arăbești care aduc pentru prima dată pe scena istoriei literare acest personaj mitologic fabulos. Tot ceea ce știa se afla în tratatul lui Dom Calmet, intitulat pompos, după moda veacului (1745):Disertație asupra aparițiunii îngerilor, demonilor și spiritelor, asupra strigoilor și vampirilor din Ungaria, Boemia, Moravia și Silezia. Această carte astăzi a devenit o mină de aur pentru cei care caută subiecte pentru scrieri sau filme, dar și pentru etnologi și folkloriști; atunci nu părea, în ochii iluminiștilor, decît un summum de nebunii și de aplecări nefirești. Voltaire nu pierde ocazia să facă o analogie iscusită,(familiară cititorului lui Caragiale), între vampirul mitologic și acel bampir care suge sîngele poporului, stînd tolănit în palatul său somptuos.

            ...Acești vampiri erau morți care ieșeau noaptea din morminte pentru a suge sîngele celor vii, din gît sau din vene, după care se-ntorceau în gropile lor. Cei supți slăbeau, păleau, și piereau; iar cei morți se îngrășau, prindeau culoare vermilie <în obraji>, fiind de-a dreptul îmbietori. Prin Polonia, Ungaria, Silezia, Moravia, Austria, Lorena sînt acei morți care trag asemenea chiolhanuri. În Londra și-n Paris nu se-aude vorbindu-se despre vampiri.  Mărturisesc că în aceste două orașe sînt destui speculanți, dijmari, afaceriști care sug ziua-n amiaza mare sîngele poporului; ci ei nu-s morți deloc, doar putrezi. Acești sugaci veritabili nu trăiesc prin cimitire, ci în palate extrem de agreabile. Cine-ar crede că moda vampirilor ne vine din Grecia? Desigur, nu din Grecia lui Alexandru, Aristot, Platon, Epicur și Demostene; ci din Grecia creștină, din păcate schismatizată. Din trecut, creștinii de rit grec și-au închipuit că trupurile creștinilor de rit latin, îngropați în Grecia, nu se degradau, de aceea că fuseseră excomunicați. Exact pe dos față de creștinii noștri de rit latin. Noi credem că acele trupuri care nu se strică, sînt marcate cu sigiliul unei fericiri veșnice. (...) Grecii sînt convinși că acești morți sînt vrăjitori; îi numesc broucolacas sau vroucolacas, după cum pronunță cea de-a doua literă din alfabet. Morții greci intră în case să sugă sîngele pruncilor, să înfulece cina părinților, să le bea vinul și să le strice mobila. Cînd sînt prinși, nu e bine să fie numaidecît arși, ci cu precauție mai întîi să li se smulgă inima, care este prăjită separat. (...)

Au existat broucolacas în Valahia, în Moldova și curînd la Polonezii care sînt de rit latin. Această superstiție le lipsea; a venit în tot orientul din Germania. (...) Calmet, în fine, a devenit cronicarul lor, și i-a tratat pe vampiri așa cum tratase Vechiul și Noul Testament, raportîndu-se fidel la tot ceea ce se spusese înaintea lui. (...)[12]

    Același mod de prezentare, păgubitor pentru un studiu care se dorește și informativ, îl va avea și Jacques Collin de Plancy, autorul faimosului Dicționar diabolic (ed. a II-a, 1825). Mult mai surprinzătoare este patima pusă de alți cercetători contemporani în „demascarea” credințelor populare... cum este cazul lui Colette Arnoud cu a sa Istorie a vrăjitoriei în Occident sau al lui Alfonso M. de Nola cu studiul despre Diavol.[13]

---

[1]Oeuvres complètes de Voltaire, tome vingt-troisième, édition de Ch. Lahure et C-ie, Paris, Librairie de L. Hachette et C-ie, rue Pierre-Sarrazin, no. 14, 1860, p. 63

[2]Oeuvres complètes de Voltaire, tome vingt-troisième, édition de Ch. Lahure et C-ie, Paris, Librairie de L. Hachette et C-ie, rue Pierre-Sarrazin, no. 14, 1860, p. 65

[3]Oeuvres complètes de Voltaire, tome vingt-troisième, édition de Ch. Lahure et C-ie, Paris, Librairie de L. Hachette et C-ie, rue Pierre-Sarrazin, no. 14, 1860, p. 66

[4]Oeuvres complètes de Voltaire, Tome 51 (...), Dictionnaire philosophique, tome Ier. Paris, Delangle Frères, 1826, p. 69

[5]Oeuvres complètes de Voltaire, tome vingt-troisième, édition de Ch. Lahure et C-ie, Paris, Librairie de L. Hachette et C-ie, rue Pierre-Sarrazin, no. 14, 1860, p. 183

[6] Voltaire – Dicționar filosofic, Polirom, 2002

[7] L. Taxil – Biblia hazlie, ed. Politică, 1962, p.187

[8]Œuvres complètes de Voltaire, éd. Louis Moland, tome 20, Dictionnaire Philosophique, Garnier, 1879, p.453

[9]Enciclopedia franceză, texte alese, traducere și note de Virginia Șerbănescu, Minerva, 1976

[10] Dimitrie Țichindeal – Filosoficești și politicești prin Fabule moralnice învățături (...), În Buda, 1814.

[11] G. Coșbuc – Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, Descîntecul și leacurile băbești.

[12](Œuvres complètes de Voltaire, éd. Louis Moland, tome 20, Dictionnaire Philosophique, Garnier, 1879, p.547 et.s.)

[13] Ambele traduse la noi.