Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un necesar articol despre TRUBADURI.
Trubadurii şi conceptul “Amorului
modern”
În Evul de Mijloc, versul cîntat şi-a urmat firesc drumul început din antichitate, oferind o altă serie de imagini care vor rămîne, chiar fără de băgare de seamă, în conştinţa poeţilor de mai tîrziu, întinzîndu-şi existenţa secole întregi, după cum veţi vedea. Socotiţi a fi primii poeţi moderni ai Europei, trubadurii au căzut, cum era normal, în uitare, fiind înlocuiţi relativ repede de poezia mai elevată a lui Dante sau Petrarca.
După D. de Rougemont, chiar conceptul de Amor – acela pe care-l cunoaştem astăzi – se datorează trubadurilor. Afirmaţia este grăbită. În poezia Egiptului Antic (Papyrusul Chester Beatty, 1, C 1 - 5) găsim destule dovezi pentru a o combate.
„Ea, unica mea „soră” (citeşte: iubită), cea neasemuită, /Frumoasă cum nu-i alta pe pămînt,/ Îmi pare, iată, steaua luminoasă/ Vestind bogatul an ce va să vină. // Chip minunat şi piele sclipitoare/ Căutătura ochilor te-ncîntă/ Şi buzele-i rostesc cuvinte dulci /Dar nu spun nici o vorbă de prisos...etc.”
Iar mai departe parcă-l citim pe Dante: „În trecere, sileşte toţi bărbaţii /Cu jind să-ntoarcă după dînsa capul/ Ferice este cel ce-o strînge-n braţe...etc...”
O femeie îndrăgostită, tot din Egipt, spune: „Inima mea îndată o ia razna/ Cînd mă gîndesc la omul ce mi-i drag etc...”[1] Am putea cita poeziile în întregime, însă sperăm că ne-am făcut înţeleşi.
Aşadar, crearea conceptului modern al amorului nu trebuie aşezat numaidecît lîngă trubaduri, ceea ce nu le va ştirbi deloc valoarea.
Dicţionar: Trubadur
Cuvîntul în sine nu mai spune nimic cititorului grăbit, cu atît mai puţin, publicului larg. Imaginea, tributară unor prejudecăţi, deja şi ele istorice, face din trubadur un ins
melancolic – pe tipic romantic (tot prost-înţeles) – care-şi cîntă, cu acompaniament, dragostea „ideală”.
Învăţaţi şi cu alte (re)evaluări, nu ne mai putem mira cînd aflăm că aceasta este o imagine falsă. Trubadurul nu era nicidecum cel despre care se crede că se ştie totul. Şi chiar dacă ceea ce se ştie este doar o fărîmă, pas de mai pricepe ceva! Şi acea fărîmă este una greşită. Şi-apoi, cine face ca ficţiunea să ia locul adevărului dacă nu lenea şi convenţionalul?
Aşa cum Iluminismul a văzut în Evul Mediu pîclă şi întuneric, romantismul – mînat de cu totul alte concepţii – a creat imaginea „modernă” a trubadurului, însă nu a greşit chiar atît de mult, pe cît vor greşi cei mai dincoace.
În realitate, trubadurul era poetul (dacă vreţi…textierul) şi compozitorul – TOATE creaţiile poetice fiind destinate cîntatului – jonglerul făcînd oficiul de emiţător al operei artistice. Aşadar, unul compunea şi celălalt interpreta.
Au fost cazuri în care trubadurul a fost – din carenţe pecuniare de cele mai multe ori – şi jongler; au fost şi jongleri care, odată cu trecerea timpului şi cu acumularea experienţei, au devenit ei înşişi trubaduri (Cercamon).
Ipotezele originii lor
Primii trubaduri au fost occitanii, cei care vorbeau în graiul oc (oc = da; spre deosebire de oïl care a dat în franceza de astăzi pe oui), iar numele (trobaire, trobador) li s-a tras de la verbul trobar – a inventa, a compune, a ticlui (legat de latinescul: invenire, dar pe care, în mod curios, îl înlocuieşte). De aici a rezultat şi franţuzescul trouver, atestat cu sensul de a căuta (în Viaţa Sf. Alexis)
Oricît de ofertante se arată ipotezele care îi fac pe trubaduri poeţi cu înclinaţii ezoterice, strînşi în confrerii secrete, care scriau codat, astfel încît fiecare vers să reprezinte cu totul altceva decît ar părea, trebuie în cele din urmă, să ne sprijinim numai pe fapte.
S-a emis, de-a lungul vremii, sumedenie de ipoteze ale originii acestora, dintre care desprindem ca interesante (şi mai mult statornice), următoarele:
1. Că poezia trubadurilor descinde din lirica arabă
2. Că poezia trubadurilor este de fapt o prelungire artistică a ereziei cathare (Rougemont).
3. Că poezia trubadurilor se desprinde din tropi (tropus – formule melismatice ale unui cîntec) – piesă lirică independentă, inserată în textul liturghiei (Marrou).
În mod real, probabil din lirica arabă se vor fi desprins cîteva elemente ritmice sau de rimă; conţinutul poemelor arabe le va fi fost necunoscut, neştiind limba, iar pe de altă parte, chiar dacă l-ar fi cunoscut, nu au desprins mai nimic de acolo: trubadurul nu închină cîntecele sale de dragoste sclavelor, ca poetul arab; nici bărbaţilor tineri(cum cu înfocare o făceau tot arabii). Poetul arab, de asemenea, nu ridica femeia pe un piedestal. Prin urmare, patima orientală în acest sens lipseşte. Drept e şi că pentru publicul românesc s-au tradus mai puţin de 50 de poezii din epoca arabizării Spaniei, însă şi aşa, e cert că numai una are vagi legături de conţinut cu poezia trubadurescă. Şi de aici poate rezulta influenţa inversă, a trubadurilor asupra lor. Însă pe baza unui atît e sărac material, mă văd nevoit să accept deocamdată argumentele în contra ipotezei arabe.
A doua ipoteză, cea cathară, cade la un examen atent al doctrinei acestora. Catharii, ca şi bogomilii vecini cu noi, erau o sectă neo-maniheistă, duală, crezînd în două principii egale: binele şi răul, lumină – întuneric etc; credeau de asemenea că trupul uman este operă a diavolului, pe cînd sufletul, singurul care se poate înălţa, este creaţia lui Dumnezeu. Nu aveau legende, atacînd chiar viaţa lui Iisus pentru anecdotică şi nu acceptau hagiografiile. Astfel cum am putea să socotim cathar un vers ca cel al lui Bernard de Vontadour cînd vorbeşte despre trupul femeii iubite: „Trup frumos, fără seamăn/ Făurit de Dumnezeu” ? Pe de altă parte, par cathare stihurile în care se cheamă noaptea (în scop pur erotic): „Ziua mi-e duşmană/Aştept înserarea”? Catharii (mai cu seamă cei înaintaţi în gradele comunităţii) păzeau cu stricteţe regula de castitate. La trubaduri nici vorbă de aşa ceva; de altfel termenul provensal „castitatz” se poate traduce mai nimerit prin „fidelitate” nu prin „feciorie”.
Ideea, poate decisivă, care se poate ridica în contra ipotezei cathare este că mulţi dintre trubaduri, la bătrîneţe, au intrat în ordine monahale sau clericale catolice. Cazul extrem al lui Folquet de Marseille este de pomenit aici, la inventar: a devenit unul dintre cei mai înfiorători duşmani ai ereziei, distingîndu-se printr-un zel şi o cruzime nemaipomenite. Şi totuşi…şi el a fost unul dintre acei “poeţi moderni”…
Au existat, în opera unor trubaduri, e drept, şi accente anti-catolice; în cazul primului trubadur, Guillaume de Peiteus, numai excesele erotice erau de-ajuns să-l excomunice din sînul bisericii.
Ultima ipoteză ar fi cea mai plauzibilă, descoperindu-se manuscrise muzicale care pot fi comparate cu cele ale trubadurilor, însă cuvîntul de origine (tropare) este dedus artificial, adică nefiind atestat.
Femeia trubadurilor
S-a vorbit mult despre dragostea curtenească şi există o ipoteză care, recunosc, m-a ispitit întrucîtva, fapt mijlocit şi de citirea în grabă a unor texte fundamentale.
Femeia pe care o cîntau trubadurii era, după părerea unora, numai o nălucă, o idee, un ideal, o reprezentare medievală a gnosticei Sophia, a Cunoaşterii, aşadar nu era vorba despre vreo iubire vulgară, ci de una din cele mai elvate. Însă, după parcurgerea mai multor versuri păstrate în manuscrisele trubadureşti, ajungi, nu numai să nu mai crezi într-o atare ipoteză, ci chiar să-ţi dai destule motive pentru a o combate.
În cîntecul de zori: „O, Doamne, iute mai vin zorii” – o femeie se tînguie că nu are timp pentru „a petrece cu dragu-i lîngă sine”, să se iubească „într-o grădină unde păsări ne-or cînta/Pînă ce straja încă nu dă de veste…”
Or aici, cîntecul este compus de o femeie – cum va fi mai tîrziu contesa de Die, prima troubaritz.
Întîiul mare trubadur, contecele de Peiteus, Guillaume al IX-lea de Acvitania (1071 – 1117) nu a dus viaţa unui gnostic, nici măcar a unui eretic cathar; deşi a fost în conflict cu biserica, acest conflict a fost întreţinut de firea searbădă a contelui, de excesele amoroase, pe care însuşi le recunoştea în cîteva din cele unsprezece poezii păstrate.
Într-una din ele, vorbind despre două iepe focoase, nestrunite şi gata de montă, ne dezvăluie, în final, că de fapt a cîntat despre două din ibovnicele sale.
Ultima sa poezie: „Fiindcă să cînt doru-mi dă ghes” este singura de o factură mai sobră, dar în care îşi dezvăluie condiţia de nobil plecat în surghiun şi nimic mai mult… Regretele par să se refere numai şi numai la luxul părăsit.
Într-un cîntec al lui Cercamon, acesta vorbeşte despre iubirea neîmpărtăşită şi de o sumedenie de mişmaşuri fireşti într-o astfel de dragoste, comună; mai spune că ideea în sine de dragoste este mai preţioasă decît împlinirea ei. Însă acest amănunt nu trebuie să fie citit prin prisma dantescă, mult elevată, ci prin cea propriu-zisă, pentru că, în finalul poemului, Cercamon concluzionează: „nu e curtenitor să disperi din dragoste”.
Trubadurul cîntă despre îmbrăţişare, Contesa de Die îi reproşează iubitului că a „uitat de jocurile lor”, cuprins de trufie. Bernard de Ventadour se plînge că e zeflemisit de iubită: „într-un rîs mereu o ţine/şi mă doare şi mi-e greu”, „cu cît o rog e mai rea” şi de ţîfnoasă ce e …poetul trebuie s-o lase în pace. Girault de Borneil vorbeşte despre înşelare, trădare…
Or, Sophia nu poate fi privită ca o femeie năzuroasă, ţîfnoasă, abraşă, cu nacafale muiereşti, capabilă să înşele, ba chiar să bată la nervi. În tot cazul, trubadurii sînt departe de preamărirea femeii ideale – confuzia se va fi produs prin prisma epicii cavalereşti, a ciclului arthurian, care statorniceşte preamărirea idealului feminin (discutabilă şi aici). La polul opus, o altă greşeală de interpretare provine din opera lui Dante. Exegeza a căutat în Dante, mai mult decît ecouri, chiar fundamentele poeziei trubadureşti, ceea ce a fost o greşeală; după procedeul acesta, ar trebui să căutăm în Eminescu sursele ideilor lui Schopenhauer.
Cu atît mai puţin se poate vorbi despre vreun cult al Mariei, Maica Domnului. Cultul Fecioarei a început puţin mai tîrziu, şi iese oricum din discuţie.
S-a vorbit, de asemenea mult, despre melancolia trubadurilor; invit în aceasta idee la citirea operei, direct; de trubaduri sînt legate două concepte indispensabile: plăcerea şi bucuria, nicidecum lîncezeala şi plictisul modern.
Trubadurii nu au cîntat numai dragostea curtenească, dar aceasta a făcut
obiectul celor mai multe comentarii. Extrem de interesante şi de frumoase sînt
şi versurile care nu vorbesc despre dragoste, ci tratează cu totul alte subiecte:
Bertran de Born – acel personaj pitoresc, aţîţător de scandaluri (după cum îl arată primii biografi) – a scris un bocet (planh) pentru regele englez Henric, o capodoperă a genului; Peire Cardenal a scris o sirventă (satiră) în care vorbeşte despre nebunia generalizată care se crede sănătoasă în faţa singurului om cu adevărat sănătos : îl socotesc nebun pe-acel care gîndeşte într-alt fel”.
Citind poezia trubadurilor provensali ai mereu senzaţia că citeşti texte scrise nu demult, foarte multe expresii şi procedee fiind socotite opera unor poeţi recenţi: “Să ticluiesc un vers despre nimic” ; “O iubesc dar nu am văzut-o niciodată”– spune Guillaume de Acvitania, poezia lui Peire Cardenal pomenită mai sus a devenit concept de bază al anilor '60, odată cu mişcările hippie ş.a.m.d. Nu trebuie să omitem să vorbim despre umorul acestora şi mai ales nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de imaginea artificial creată de literatură de-a lungul timpului.
Una din cele 11 poezii rămase de la Guillaume de Aquitania - aici
TABEL CRONOLOGIC
1071 – Se naşte Guillaume de Aquitania, conte de Peiteus, primul trubadur, autor de versuri într-o limbă modernă. Au rămas de la el 11 poezii.
1073 – Reforma Bisericii (condamnarea simoniei, a traficului de beneficii, a căsătoriei preoţilor) sub Papa Grigore al VII-lea.
1078 – Construirea bisericii San Iacobo de Compostella. Începe construirea Turnului Londrei.
1080 – Se întemeiază dinastia bizantină a Comnenilor.
1099 – Cruciaţii eliberează Ierusalimul.
1101 – În fruntea unei armate, Guillaume de Aquitania porneşte să cucerească locurile sfinte.
1102 – Se reîntoarce învins, de la Heracleea (Asia Mică)
1115 – 1220 – Activitatea de trubadur a lui Guiraut de Borneil.
1119 – Guillaume de Aquitania participă la cruciada victoriasă împotriva musulmanilor din Spania.
La Ierusalim ia fiinţa ordinul militar şi religios al Templierilor.
1120/1130 – Se naşte Bernard de Ventadour.
1121 – Moare Guillaume de Aquitania.
1130 – 1150 – Activitatea de trubadur a lui Marcabrun.
1135 – 1145 – Activitatea de trubadur a lui Cercamon.
1135/1140 – Se naşte Bernard de Born.
1135 – Se naşte Raimon de Mirval.
1147 – A doua cruciadă.
1150 – Jocul lui Adam (dramă semi-liturgică); Tristan şi Iseut de Beroul.
1155/1160 – Se naşte Raimbaut de Vaqueyras.
1158 – 1173 – Activitatea de trubadur a lui Rambaut d’Orange.
1158 – 1180 – Activitatea de trubadur a lui Peire d’Auvergne.
1160 – Cîntecul Caprifoiului de Marie de France.
1168 – Launcelot sau cavalerul cu cotiga de Chretien de Troyes.
1179 – 1195 – Activitatea de trubadur a lui Folquet de Marseille.
1195 – Folquet de Marseille se retrage la mînăstirea Cisterciensilor.
1180 – 1210 – Activitatea de trubadur a lui Arnaut Daniel.
1180 – 1205 – Activitatea de trubadur a lui Peire Vidal.
1180 – 1213 – Activitatea de trubadur a Călugărului din Montaudon.
1185 – 1220 – Activitatea de trubadur a lui Gaucelm Faidit.
1189/1190 – Începe cea de-a treia crudiadă, la care ia parte şi Richard Inimă de Leu.
1190 – Şota Rustaveli compune Viteazul în piele de tigru.
1194 – Bernard de Ventadour se retrage la mînăstirea din Dalon, unde moare.
1200 – După 1200, moare Bertrand de Born.
1200 – Nibelungenlied; Parzifal, epopee de Wolfram von Eshembach.
1204 – Imperiul Latin de Constantinopol (pînă în 1261)
1205 – Folquet de Marseille devine episcop de Toulouse, se remarcă prin cruzime în „cruciada” împotriva albigensilor (catharilor).
1208 – Legatul Papei Inocenţiu al III-lea îi interzice lui Gui d’Ussel să mai scrie versuri. Se supune.
1209 – Simon de Monfort conduce cruciada împotriva albigensilor.
1213 – Moare Guillem de Cabestaing.
1216 – Moare, probabil în Spania, Raimon de Mirval.
1217 – A cincea cruciadă.
1225 – Moare Gui d’Ussel.
1230 – Se naşte Guiraut Riquer.
Prima parte din Romanul Trandafirului de Guillaume de Lorris.
1231 – Inchiziţia este organizată de papa Grigore al IX-lea.
1252 – 1294 – Activitatea de trubadur a lui Guiraut Riquer.
1258 – Golestanul lui Saadi.
1271 – Călătoria în China a lui Marco Polo
1274 – Voevodatele lui Litovoi şi Seneslau.
1290 – Legenda Aurea.
BIBLIOGRAFIE
*** – Antologie de poezie arabă, perioada clasică – traducere, antologie şi note de Grete Tartler şi Nicolae Dobrişan (…), BPT, Minerva, Buureşti, 1982 (2 vol)
*** - Poezia Egiptului faraonic, traducere de Ion Acsan şi Ion Larian-Postolache, Univers, 1974
BERCESCU, Sorina şi Victor – Poezia Trubadurilor, cuvînt înainte, biogrrafii şi note de Sorina Bercescu, Albatros, Bucureşti, 1979 (ed.)
BOŞCA, Teodor – Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesaengerilor, în versiune originală şi în traducerea lui ~, apărută la editura Dacia din Cluj-Napoca, în anul 1980.
GASPARRO, Giulia Sfameni – Sistemele dualiste medievale în Istoria religiilor III, lucrare coordonată de Giovanni Filoramo, traducere de H. Stănciulescu, Polirom, Iaşi, 2009.
MARROU, H.-I. – Trubadurii, traducere, note şi posfaţă de Sorina Bercescu, Univers, Bucreşti, 1983
LAROUSSE, Cronologia Universală, traducere de Irina Negrea, Lider, Bucureşti, 1997.
TARTLER, Grete – Înţelepciunea arabă în poezia şi proza secolelor V-XIV, antologie, studii introductive, traducere, note şi comentarii, indice de nume proprii de ~, Univers, Bucureşti, 1988.
ZUMTHOR, Paul – Încercare de poetică medievală, traducere şi prefaţă de Maria Carpov, Univers, Bucureşti, 1983.
Guillaume de Peiteus (1071-1127) primul trubadur |
În Evul de Mijloc, versul cîntat şi-a urmat firesc drumul început din antichitate, oferind o altă serie de imagini care vor rămîne, chiar fără de băgare de seamă, în conştinţa poeţilor de mai tîrziu, întinzîndu-şi existenţa secole întregi, după cum veţi vedea. Socotiţi a fi primii poeţi moderni ai Europei, trubadurii au căzut, cum era normal, în uitare, fiind înlocuiţi relativ repede de poezia mai elevată a lui Dante sau Petrarca.
După D. de Rougemont, chiar conceptul de Amor – acela pe care-l cunoaştem astăzi – se datorează trubadurilor. Afirmaţia este grăbită. În poezia Egiptului Antic (Papyrusul Chester Beatty, 1, C 1 - 5) găsim destule dovezi pentru a o combate.
„Ea, unica mea „soră” (citeşte: iubită), cea neasemuită, /Frumoasă cum nu-i alta pe pămînt,/ Îmi pare, iată, steaua luminoasă/ Vestind bogatul an ce va să vină. // Chip minunat şi piele sclipitoare/ Căutătura ochilor te-ncîntă/ Şi buzele-i rostesc cuvinte dulci /Dar nu spun nici o vorbă de prisos...etc.”
Iar mai departe parcă-l citim pe Dante: „În trecere, sileşte toţi bărbaţii /Cu jind să-ntoarcă după dînsa capul/ Ferice este cel ce-o strînge-n braţe...etc...”
O femeie îndrăgostită, tot din Egipt, spune: „Inima mea îndată o ia razna/ Cînd mă gîndesc la omul ce mi-i drag etc...”[1] Am putea cita poeziile în întregime, însă sperăm că ne-am făcut înţeleşi.
Aşadar, crearea conceptului modern al amorului nu trebuie aşezat numaidecît lîngă trubaduri, ceea ce nu le va ştirbi deloc valoarea.
Dicţionar: Trubadur
Cuvîntul în sine nu mai spune nimic cititorului grăbit, cu atît mai puţin, publicului larg. Imaginea, tributară unor prejudecăţi, deja şi ele istorice, face din trubadur un ins
melancolic – pe tipic romantic (tot prost-înţeles) – care-şi cîntă, cu acompaniament, dragostea „ideală”.
Învăţaţi şi cu alte (re)evaluări, nu ne mai putem mira cînd aflăm că aceasta este o imagine falsă. Trubadurul nu era nicidecum cel despre care se crede că se ştie totul. Şi chiar dacă ceea ce se ştie este doar o fărîmă, pas de mai pricepe ceva! Şi acea fărîmă este una greşită. Şi-apoi, cine face ca ficţiunea să ia locul adevărului dacă nu lenea şi convenţionalul?
Aşa cum Iluminismul a văzut în Evul Mediu pîclă şi întuneric, romantismul – mînat de cu totul alte concepţii – a creat imaginea „modernă” a trubadurului, însă nu a greşit chiar atît de mult, pe cît vor greşi cei mai dincoace.
În realitate, trubadurul era poetul (dacă vreţi…textierul) şi compozitorul – TOATE creaţiile poetice fiind destinate cîntatului – jonglerul făcînd oficiul de emiţător al operei artistice. Aşadar, unul compunea şi celălalt interpreta.
Au fost cazuri în care trubadurul a fost – din carenţe pecuniare de cele mai multe ori – şi jongler; au fost şi jongleri care, odată cu trecerea timpului şi cu acumularea experienţei, au devenit ei înşişi trubaduri (Cercamon).
Ipotezele originii lor
Primii trubaduri au fost occitanii, cei care vorbeau în graiul oc (oc = da; spre deosebire de oïl care a dat în franceza de astăzi pe oui), iar numele (trobaire, trobador) li s-a tras de la verbul trobar – a inventa, a compune, a ticlui (legat de latinescul: invenire, dar pe care, în mod curios, îl înlocuieşte). De aici a rezultat şi franţuzescul trouver, atestat cu sensul de a căuta (în Viaţa Sf. Alexis)
Oricît de ofertante se arată ipotezele care îi fac pe trubaduri poeţi cu înclinaţii ezoterice, strînşi în confrerii secrete, care scriau codat, astfel încît fiecare vers să reprezinte cu totul altceva decît ar părea, trebuie în cele din urmă, să ne sprijinim numai pe fapte.
S-a emis, de-a lungul vremii, sumedenie de ipoteze ale originii acestora, dintre care desprindem ca interesante (şi mai mult statornice), următoarele:
1. Că poezia trubadurilor descinde din lirica arabă
2. Că poezia trubadurilor este de fapt o prelungire artistică a ereziei cathare (Rougemont).
3. Că poezia trubadurilor se desprinde din tropi (tropus – formule melismatice ale unui cîntec) – piesă lirică independentă, inserată în textul liturghiei (Marrou).
În mod real, probabil din lirica arabă se vor fi desprins cîteva elemente ritmice sau de rimă; conţinutul poemelor arabe le va fi fost necunoscut, neştiind limba, iar pe de altă parte, chiar dacă l-ar fi cunoscut, nu au desprins mai nimic de acolo: trubadurul nu închină cîntecele sale de dragoste sclavelor, ca poetul arab; nici bărbaţilor tineri(cum cu înfocare o făceau tot arabii). Poetul arab, de asemenea, nu ridica femeia pe un piedestal. Prin urmare, patima orientală în acest sens lipseşte. Drept e şi că pentru publicul românesc s-au tradus mai puţin de 50 de poezii din epoca arabizării Spaniei, însă şi aşa, e cert că numai una are vagi legături de conţinut cu poezia trubadurescă. Şi de aici poate rezulta influenţa inversă, a trubadurilor asupra lor. Însă pe baza unui atît e sărac material, mă văd nevoit să accept deocamdată argumentele în contra ipotezei arabe.
A doua ipoteză, cea cathară, cade la un examen atent al doctrinei acestora. Catharii, ca şi bogomilii vecini cu noi, erau o sectă neo-maniheistă, duală, crezînd în două principii egale: binele şi răul, lumină – întuneric etc; credeau de asemenea că trupul uman este operă a diavolului, pe cînd sufletul, singurul care se poate înălţa, este creaţia lui Dumnezeu. Nu aveau legende, atacînd chiar viaţa lui Iisus pentru anecdotică şi nu acceptau hagiografiile. Astfel cum am putea să socotim cathar un vers ca cel al lui Bernard de Vontadour cînd vorbeşte despre trupul femeii iubite: „Trup frumos, fără seamăn/ Făurit de Dumnezeu” ? Pe de altă parte, par cathare stihurile în care se cheamă noaptea (în scop pur erotic): „Ziua mi-e duşmană/Aştept înserarea”? Catharii (mai cu seamă cei înaintaţi în gradele comunităţii) păzeau cu stricteţe regula de castitate. La trubaduri nici vorbă de aşa ceva; de altfel termenul provensal „castitatz” se poate traduce mai nimerit prin „fidelitate” nu prin „feciorie”.
Ideea, poate decisivă, care se poate ridica în contra ipotezei cathare este că mulţi dintre trubaduri, la bătrîneţe, au intrat în ordine monahale sau clericale catolice. Cazul extrem al lui Folquet de Marseille este de pomenit aici, la inventar: a devenit unul dintre cei mai înfiorători duşmani ai ereziei, distingîndu-se printr-un zel şi o cruzime nemaipomenite. Şi totuşi…şi el a fost unul dintre acei “poeţi moderni”…
Au existat, în opera unor trubaduri, e drept, şi accente anti-catolice; în cazul primului trubadur, Guillaume de Peiteus, numai excesele erotice erau de-ajuns să-l excomunice din sînul bisericii.
Ultima ipoteză ar fi cea mai plauzibilă, descoperindu-se manuscrise muzicale care pot fi comparate cu cele ale trubadurilor, însă cuvîntul de origine (tropare) este dedus artificial, adică nefiind atestat.
Femeia trubadurilor
S-a vorbit mult despre dragostea curtenească şi există o ipoteză care, recunosc, m-a ispitit întrucîtva, fapt mijlocit şi de citirea în grabă a unor texte fundamentale.
Femeia pe care o cîntau trubadurii era, după părerea unora, numai o nălucă, o idee, un ideal, o reprezentare medievală a gnosticei Sophia, a Cunoaşterii, aşadar nu era vorba despre vreo iubire vulgară, ci de una din cele mai elvate. Însă, după parcurgerea mai multor versuri păstrate în manuscrisele trubadureşti, ajungi, nu numai să nu mai crezi într-o atare ipoteză, ci chiar să-ţi dai destule motive pentru a o combate.
În cîntecul de zori: „O, Doamne, iute mai vin zorii” – o femeie se tînguie că nu are timp pentru „a petrece cu dragu-i lîngă sine”, să se iubească „într-o grădină unde păsări ne-or cînta/Pînă ce straja încă nu dă de veste…”
Or aici, cîntecul este compus de o femeie – cum va fi mai tîrziu contesa de Die, prima troubaritz.
Întîiul mare trubadur, contecele de Peiteus, Guillaume al IX-lea de Acvitania (1071 – 1117) nu a dus viaţa unui gnostic, nici măcar a unui eretic cathar; deşi a fost în conflict cu biserica, acest conflict a fost întreţinut de firea searbădă a contelui, de excesele amoroase, pe care însuşi le recunoştea în cîteva din cele unsprezece poezii păstrate.
Într-una din ele, vorbind despre două iepe focoase, nestrunite şi gata de montă, ne dezvăluie, în final, că de fapt a cîntat despre două din ibovnicele sale.
Ultima sa poezie: „Fiindcă să cînt doru-mi dă ghes” este singura de o factură mai sobră, dar în care îşi dezvăluie condiţia de nobil plecat în surghiun şi nimic mai mult… Regretele par să se refere numai şi numai la luxul părăsit.
Într-un cîntec al lui Cercamon, acesta vorbeşte despre iubirea neîmpărtăşită şi de o sumedenie de mişmaşuri fireşti într-o astfel de dragoste, comună; mai spune că ideea în sine de dragoste este mai preţioasă decît împlinirea ei. Însă acest amănunt nu trebuie să fie citit prin prisma dantescă, mult elevată, ci prin cea propriu-zisă, pentru că, în finalul poemului, Cercamon concluzionează: „nu e curtenitor să disperi din dragoste”.
Trubadurul cîntă despre îmbrăţişare, Contesa de Die îi reproşează iubitului că a „uitat de jocurile lor”, cuprins de trufie. Bernard de Ventadour se plînge că e zeflemisit de iubită: „într-un rîs mereu o ţine/şi mă doare şi mi-e greu”, „cu cît o rog e mai rea” şi de ţîfnoasă ce e …poetul trebuie s-o lase în pace. Girault de Borneil vorbeşte despre înşelare, trădare…
Or, Sophia nu poate fi privită ca o femeie năzuroasă, ţîfnoasă, abraşă, cu nacafale muiereşti, capabilă să înşele, ba chiar să bată la nervi. În tot cazul, trubadurii sînt departe de preamărirea femeii ideale – confuzia se va fi produs prin prisma epicii cavalereşti, a ciclului arthurian, care statorniceşte preamărirea idealului feminin (discutabilă şi aici). La polul opus, o altă greşeală de interpretare provine din opera lui Dante. Exegeza a căutat în Dante, mai mult decît ecouri, chiar fundamentele poeziei trubadureşti, ceea ce a fost o greşeală; după procedeul acesta, ar trebui să căutăm în Eminescu sursele ideilor lui Schopenhauer.
Cu atît mai puţin se poate vorbi despre vreun cult al Mariei, Maica Domnului. Cultul Fecioarei a început puţin mai tîrziu, şi iese oricum din discuţie.
S-a vorbit, de asemenea mult, despre melancolia trubadurilor; invit în aceasta idee la citirea operei, direct; de trubaduri sînt legate două concepte indispensabile: plăcerea şi bucuria, nicidecum lîncezeala şi plictisul modern.
*
Bertran de Born – acel personaj pitoresc, aţîţător de scandaluri (după cum îl arată primii biografi) – a scris un bocet (planh) pentru regele englez Henric, o capodoperă a genului; Peire Cardenal a scris o sirventă (satiră) în care vorbeşte despre nebunia generalizată care se crede sănătoasă în faţa singurului om cu adevărat sănătos : îl socotesc nebun pe-acel care gîndeşte într-alt fel”.
Citind poezia trubadurilor provensali ai mereu senzaţia că citeşti texte scrise nu demult, foarte multe expresii şi procedee fiind socotite opera unor poeţi recenţi: “Să ticluiesc un vers despre nimic” ; “O iubesc dar nu am văzut-o niciodată”– spune Guillaume de Acvitania, poezia lui Peire Cardenal pomenită mai sus a devenit concept de bază al anilor '60, odată cu mişcările hippie ş.a.m.d. Nu trebuie să omitem să vorbim despre umorul acestora şi mai ales nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de imaginea artificial creată de literatură de-a lungul timpului.
Una din cele 11 poezii rămase de la Guillaume de Aquitania - aici
TABEL CRONOLOGIC
1071 – Se naşte Guillaume de Aquitania, conte de Peiteus, primul trubadur, autor de versuri într-o limbă modernă. Au rămas de la el 11 poezii.
1073 – Reforma Bisericii (condamnarea simoniei, a traficului de beneficii, a căsătoriei preoţilor) sub Papa Grigore al VII-lea.
1078 – Construirea bisericii San Iacobo de Compostella. Începe construirea Turnului Londrei.
1080 – Se întemeiază dinastia bizantină a Comnenilor.
1099 – Cruciaţii eliberează Ierusalimul.
1101 – În fruntea unei armate, Guillaume de Aquitania porneşte să cucerească locurile sfinte.
1102 – Se reîntoarce învins, de la Heracleea (Asia Mică)
1115 – 1220 – Activitatea de trubadur a lui Guiraut de Borneil.
1119 – Guillaume de Aquitania participă la cruciada victoriasă împotriva musulmanilor din Spania.
La Ierusalim ia fiinţa ordinul militar şi religios al Templierilor.
1120/1130 – Se naşte Bernard de Ventadour.
1121 – Moare Guillaume de Aquitania.
1130 – 1150 – Activitatea de trubadur a lui Marcabrun.
1135 – 1145 – Activitatea de trubadur a lui Cercamon.
1135/1140 – Se naşte Bernard de Born.
1135 – Se naşte Raimon de Mirval.
1147 – A doua cruciadă.
1150 – Jocul lui Adam (dramă semi-liturgică); Tristan şi Iseut de Beroul.
1155/1160 – Se naşte Raimbaut de Vaqueyras.
1158 – 1173 – Activitatea de trubadur a lui Rambaut d’Orange.
1158 – 1180 – Activitatea de trubadur a lui Peire d’Auvergne.
1160 – Cîntecul Caprifoiului de Marie de France.
1168 – Launcelot sau cavalerul cu cotiga de Chretien de Troyes.
1179 – 1195 – Activitatea de trubadur a lui Folquet de Marseille.
1195 – Folquet de Marseille se retrage la mînăstirea Cisterciensilor.
1180 – 1210 – Activitatea de trubadur a lui Arnaut Daniel.
1180 – 1205 – Activitatea de trubadur a lui Peire Vidal.
1180 – 1213 – Activitatea de trubadur a Călugărului din Montaudon.
1185 – 1220 – Activitatea de trubadur a lui Gaucelm Faidit.
1189/1190 – Începe cea de-a treia crudiadă, la care ia parte şi Richard Inimă de Leu.
1190 – Şota Rustaveli compune Viteazul în piele de tigru.
1194 – Bernard de Ventadour se retrage la mînăstirea din Dalon, unde moare.
1200 – După 1200, moare Bertrand de Born.
1200 – Nibelungenlied; Parzifal, epopee de Wolfram von Eshembach.
1204 – Imperiul Latin de Constantinopol (pînă în 1261)
1205 – Folquet de Marseille devine episcop de Toulouse, se remarcă prin cruzime în „cruciada” împotriva albigensilor (catharilor).
1208 – Legatul Papei Inocenţiu al III-lea îi interzice lui Gui d’Ussel să mai scrie versuri. Se supune.
1209 – Simon de Monfort conduce cruciada împotriva albigensilor.
1213 – Moare Guillem de Cabestaing.
1216 – Moare, probabil în Spania, Raimon de Mirval.
1217 – A cincea cruciadă.
1225 – Moare Gui d’Ussel.
1230 – Se naşte Guiraut Riquer.
Prima parte din Romanul Trandafirului de Guillaume de Lorris.
1231 – Inchiziţia este organizată de papa Grigore al IX-lea.
1252 – 1294 – Activitatea de trubadur a lui Guiraut Riquer.
1258 – Golestanul lui Saadi.
1271 – Călătoria în China a lui Marco Polo
1274 – Voevodatele lui Litovoi şi Seneslau.
1290 – Legenda Aurea.
BIBLIOGRAFIE
*** – Antologie de poezie arabă, perioada clasică – traducere, antologie şi note de Grete Tartler şi Nicolae Dobrişan (…), BPT, Minerva, Buureşti, 1982 (2 vol)
*** - Poezia Egiptului faraonic, traducere de Ion Acsan şi Ion Larian-Postolache, Univers, 1974
BERCESCU, Sorina şi Victor – Poezia Trubadurilor, cuvînt înainte, biogrrafii şi note de Sorina Bercescu, Albatros, Bucureşti, 1979 (ed.)
BOŞCA, Teodor – Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesaengerilor, în versiune originală şi în traducerea lui ~, apărută la editura Dacia din Cluj-Napoca, în anul 1980.
GASPARRO, Giulia Sfameni – Sistemele dualiste medievale în Istoria religiilor III, lucrare coordonată de Giovanni Filoramo, traducere de H. Stănciulescu, Polirom, Iaşi, 2009.
MARROU, H.-I. – Trubadurii, traducere, note şi posfaţă de Sorina Bercescu, Univers, Bucreşti, 1983
LAROUSSE, Cronologia Universală, traducere de Irina Negrea, Lider, Bucureşti, 1997.
TARTLER, Grete – Înţelepciunea arabă în poezia şi proza secolelor V-XIV, antologie, studii introductive, traducere, note şi comentarii, indice de nume proprii de ~, Univers, Bucureşti, 1988.
ZUMTHOR, Paul – Încercare de poetică medievală, traducere şi prefaţă de Maria Carpov, Univers, Bucureşti, 1983.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare