În inima fantasticului

vezi alte note de lectură > aici

Editura Meridiane a publicat prin anii '70 o serie de cărți care se ocupă de arta fantasticului. Dintre acestea am intrat în posesia următoarelor: Rene de Solier Arta și imaginarul (trad. Marina și Leonid Dimov), Marcel Brion Arta fantastică și Roger Caillois În inima fantasticului. Dacă primii doi aleg să facă un maraton, un adevărat tur de forță printre opere de artă (nici unul dintre autori nu se oprește doar la arte plastice) vânând simboluri, motive sau aspecte trecute cu vederea care, adunate, oferă o nouă cheie de a gusta fantasticul, ultimul merge pe un drum regal, mult mai sever, căutând mai mult decât o sumă de simboluri. Spune chiar în final: fantastciul este acela care surprinde o realitate care scapă. 

Fantasticul trebuie în primul rând să neliniștească. Viețuiește în acel mic amănunt care izbește dar nu ia cu asalt sufocând consumatroul de artă (vezi Grădina desfătărilor a lui H. Bosch). Într-un mediu predominant fantastic, cu un decor pe măsură și un subiect lesne recogniscibil, fantasticul se anulează de la sine, devine banal, ba chiar nu există, susține autorul. Nici portretele lui Archimbolodo, care sunt din start o convenție tacită în urma căreia ajungem să apreciem pictorului măiestria în mânuirea pensulei, imaginația bogată și cunoștințele de istoria artei, nici ele nu fac subiectul acestei cărți pentru că în ele fantasticul se disipă instantaneu. Nu fac subiectul acestei cărți nici operele suprarealiștilor (Dali sau Picasso), pentru că prin definiție acest curent s-a înfruptat din lumea fantastică încercând să o împământenească ca o nouă natură. 

Am putea spune că autorul caută acul în carul cu fân, dar culmea, îl găsește. Dă exemple din decoraținunile cărților care au început să apară pe la începutul secolului XVI urmând ca să devină opere de sine stătătoare, unele chiar să întreacă valoarea textului în sine. Dacă la început desenele însoțeau textul argumentându-l, a urmat o perioadă în care acestea îl explicau ca apoi desenele să devină prioritare, textul fiind cel care trece pe planul al doilea. În această perioadă se stabilesc regulile după care un autor va fi sfătuit să își îmbogățească o carte cu ilustrații, reguli care mai rezistă și azi. În primul rând autorul se oprește la textele alchimice (v. Scrutinium Chimicum - 1587 sau Mutus liber- 1677), apoi la tratatele despre medicină (v. Tabule anatomicae - 1527 sau Anatomia reformata - 1651). Desenele de acolo (unele cu autori anonimi) aduc cu ele stări nedefinite precis, incerte, și fac parte din fantasticul pe care îl cere Roger Caillois de la o operă de artă.
Înveți multe de la această carte subțirică, poate prea subțirică pentru subiectul și temele urmărite. Înveți în primul rând cum să privești o operă de artă, la ce să te uiți și cum. Autorul nu urmărește fantasticul facil, pentru care nu trebuie să faci nimic în a-l obține. Nu peisajele insolite cu balauri sau alte ființe fantastice sunt date ca exemple în această carte. Autorul merge în inima fantasticului după cum spune titlu, ajunge la opera mai puțin cunoscută a lui Giovanni Bellini Alegoria purgatorului acolo unde ar fi punctul maxim al ieșirii elementului fantatstic spre privitor (consumator).
Până la niște viitoare reeditări, cărțile pot fi găsite doar prin anticariate.

vezi alte note de lectură > aici