uneori o apă subtilă se dezlănțuie

@ ştefan ciobanu

vine din când în când un plâns fără expeditor
o avalanșă de pietre transformată în lacrimi
se cutremură plopii cei înalți din mine
pe sub care o plimbam ținând-o de mână
și casa în care a stat mama
cu o lumină de culoarea oaselor bolnave aprinsă
până în ultima clipă

caut cea mai scurtă cale de a mă întoarce pe dos
să redevin întuneric cum îi șade bine călătorului

dimineață mă duc la muncă ziua trece aiurea
văd totul de parcă am munci într-o mină
și împingem vagoane ruginite din care altcineva
extrage lumina atât de dragă
ajuns seara înapoi de unde am plecat
am impresia că a fost un vis
și nu m-am oprit din plânsul căptușit cu apă

atunci simt nevoia (iartă-mă că spun asta
poți să sari direct la ultimul vers)
de aer
încep să mă foiesc ca la examen
ca în fața primului sărut care este desigur în același timp și ultimul

caut printre amintiri copilul plictisit de pe maidane
fuge în prima fază când vede cum vin fără un sentiment cert chiar și de ură
apoi se obișnuiește mă primește lângă
mă lasă din ce în ce mai aproape din ce în ce mai aproape
până când încep să îi povestesc din ce în ce mai aproape din ce în ce lângă
despre avioanele care îmi survolează adâncimile
în fundal zgomotul străzii și al intersecției el zâmbind în amiză
eu vorbind mereu
îi povestesc despre iubirea care m-a scuturat de tot
și m-a lăsat singur cu moartea
despre restul cuvenit pe care nu îl mai primesc de la ea deși
am rămas cu mâna întinsă (ea s-a depărtat a devenit un punct
moment în care îmi pun problema timpului pierdut)

ce pot să fac altceva? doar
să mă alătur mulțimii cu flori și steaguri
să privesc printre țipetele de bucurie și confetti arcul de triumf
pe sub care or să treacă soldații

 
când vine plânsul și
luminează ceea ce nu vreau
când îmi dau seama că până acum am făcut pact doar cu spectrele
că trupul de pe masă trupul care nu s-a mișcat până acum este viu
ce pot să fac altceva?

când nu mai resist și copilul se evaporă
sun la robot să aud ora exactă
cu ultimele puteri vocea repetitivă și rece
o transform în vocea ei când îmi spunea ce îmi spunea
fără să miște buzele
și apoi adorm
patul trece prin toate camerele etajelor de deasupra iese la suprafață
mă pierd în mulțimea de paturi plutitoare până mă ciocnesc
de o barcă pe lacul herăstrău mă trezesc îmi cer scuze

vâslesc până la mal îmi iau buletinul înapoi

se face iar noapte și aici trebuie să recunosc
se ține mereu de cuvânt