Mircea Ivănescu : să ne vedem de scris

alți poeți români postați pe acest blog aici

poeziile sunt preluate din antologia 
Mircea Ivănsecu - POEME ALESE (1966-1989)
editura AULA 2003


contrasonet

ea e plictisită. noi ne închipuim
că-i putem face o vizită, și așezați în fotolii,
îi vorbim rar despre stări de spirit ciudate,
pe care vrem să le explicăm cu amintiri șterse
din copilăria noastră, despre care
ea nu știe nimic, căci nu-i povestim amănunte.
ea ne ascultă fără să spună nimic, și noi
după un timp îi spunem că s-a făcut seară,
că noi vom pleca - că afară e frig și urât.
ea nu spune nimic. noi ne mai oprim
un moment în pragul vestibulului -
ne amintim de seara din ajunul aniversării ei,
când am venit ca un cor, și ea ne-a sărutat rece pe frunte,
și înăuntru era lume multă și muzică.
afară s-a făcut seară - dar vântul nu bate.
(suntem atât de prost dispuși, încât am uitat
să furăm o bucățică de cactus din glastrele
de pe scara ei friguroasă).

(Versuri, 1968)

explicații complexe

v înnopteanu a avut astăzi fericirea să
stea
de vorbă cu bruna rowena. (mopete,
retras în colțuri lăuntrice, îl invidia
galben, în vremea asta) - pe îndelete

v înnopteanu îi explica brunei rowena cum
vede el lucrurile. bruna rowena îl asculta
uimită. afară ploua liniștit, și doar rar câte un
disonant mieunat din curtea interioară urca

până la camera unde v înnopteanu
discuta cu bruna rowena (mopete
a și deschis o dată ușa, dar nu

a îndrăznit să intre). încet se
destrăma vremea. verbele măsurate
ale lui v înnopteanu căpătau lumini minunate.

(Poesii, 1968)

amintire matinală

îndată după ce treceam colțul, grădina se deschidea
într-o parte părăginită, înecată, chiar vara devreme, de ierburi,
și mergeam un timp de-a lungul gardului - nici
nu voiam să privesc dincolo - știam că-i o casă înaltă,
cu balcoane înguste. se auzea pianul zvâcnind
într-un fel de țipete scurte, fără ecou, sfărâmându-se
în aerul fără umbre, al dimineții. dacă mă opream
o clipă, cu spatele întors spre grilajul porții - să nu mai văd
nici grădina, cu ierburi crescându-mi spre ochi -
aș fi putut asculta - țipetele acelea căpătând viață
- o viață cu înțeles, ca într-o carte. atunci am mers mai departe
întotdeauna. acuma, casa asta e numai o amintire,
despre unele dimineți, în care, într-o vară cu o grădină tulbure
se cânta sonata în do minor. când mai trec, rar, pe aici
mi se pare totul livresc- adică, nu? - mincinos.

(Poesii nouă, 1982)

să ne vedem de scris

nici nu trebuie numit simțământul acesta
în textele pe care le scriem mereu despre ea -
(nici nu trebuie numită, firește,
pentru că nu e întotdeauna aceeași în fiecare din textele
pe care le înșirăm aproape întotdeauna în aceleași cuvinte
la fel de dispuse în rânduri, lungi, de pildă
când povestim cum ea s-a așezat pe canapeaua din fața măsuței,
și prin despicătura rochiei lungi știam că i-am fi putut urmări
linia coapsei, limpede - și nu întorceam privirile către ea -
ea surâdea. însă când se mișca în jurul măsuței rotunde,
în camera scufundată în zăpadă, cu mult
sub nivelul străzii, și al curții, ea era alta, -
altă ființă - și cu totul o altă vreme
în care nu ne-am putea întoarce vreodată).
deci așa. însă simțământul acesta
- care celor ce vor să facă umbră subțire peste lucruri,
le poate fi de folos - simțământul acesta
nu-i spunem pe nume. ne facem doar textul.
și atât. 
(Poesii nouă, 1982)

vizită cu mieunat

v înnopteanu vine astăzi în casa cu multe
odăi mici în catul cel mai de sus
unde visează mopete, la masă, adus
din spate pe câte un tom - sau stă să asculte

cum înserează lumina încă de dimineață odată
cu ploaia la geamul strâmt răspunzând
spre o curte interioară între ziduri, unde, oricând
privește, mopete întâlnește ochii cu înciudată

fixație pândindu-l, ridicați spre el,
ai pisicii care este spiritul acestui loc.
or, v înnopteanu vine astăzi în casa aceasta cu cel

mai victorios pas răsunând pe scară, din loc
în loc scârțâind, anunțându-i urcarea
spre camerele unde liniștea își desăvârșește așteptarea

(Poesii, 1968)