când monștrii poartă lavalieră

pe urmele tăcerii mele o pată
se varsă leneș pe scări
liftul suie în gol ce plăcere pentru ecou
în clădirea asta prin care au trecut
zepeline de beton

iubita acolo
(sufletul arată mereu bucuros cu degetul)
ba nu of!
doar un munte de moloz în care s-a prins o rufă
cu care se joacă lițele soarelui
de tristețe abia mă desprind din tocul ușii și pocnesc pe coridor
folia protectoare odată pentru totdeauna

geamurile sunt sparte până în semețele adâncimi
reflexia mea în fiecare ciob merge în direcții diferite
apa huruie în țevi pentru că aduce cu ea bolovani
(realizez că îmi e sete și mi se face brusc frică)
reflexiile mele se taie în cioburi și totul devine
negru

sunt momente când dispar de aici
& mă trezesc pe o câmpie înconjurat de tunuri
cu țevile ticsite de zăpadă
mă trezesc la loc adus de un arc
țipând în camera cea mare
în care țin un biloi cât un soare