atenţie se închid uşile

îmi pare rău că nu pot munci mai mult

că nu pot aduce aur de la fier vechi
că nu pot strânge toate semafoarele pe verde într-un buchet
pe care să ţi-l dăruiesc acum
când pielea face cale întoarsă timpului şi ne injectează
dureri în amintiri

dimineaţă de dimineaţă
monştri de nedescris vin să îţi ia tensiunea
apoi te lasă să pluteşti prin salon
ca o cosmonaută indecisă
dacă sa ieşi din navă să te pierzi în cosmos

ştiu
mă iubeşti din neoliticul oaselor mele
în timp ce neonul stricat răscoleşte întunericul protejat de pleoape
tu mă iubeşti din adâncul pernelor
pe mine cel care traversează magherul
alături de sute de oameni crezând că nici un gând nu mă poate
repera

aceeaşi noapte ca şi ieri dimineaţă
privesc holul lung
câte o asistentă apare şi dispare brusc
ca într-un film din care lipsesc cadre
dar asta nu mă nelinişteşte ci faptul că
şoaptele fără perfuzii devin urlete (vezi
zidurile groase)
şi faptul că mâine
o să urc iar scările spitalului
la fel şi poimâine 
tot aşa până mă voi trezi că urc pe o scară într-un cireş
dintr-o livadă împânzită de cai care se scutură uşor
de ploaie sau de lacrimi