vezi alte note de lectură > aici
Volumul de proză scurtă al lui Boris Vian Furnicile (1959) a fost tradus la noi cu titlul Blues pentru o pisică neagră, zic eu din motive de marketing (titlul este mai atrăgător), dar și pentru a sintetiza cumva vijeliile narative din paginile celor 11 povestiri, vijelii neregulate, asemănătoare unor interpretări de jazz. Pentru că doar compilând iubirea autorului pentru jazz cu plăcerea pentru scris ne putem explica imaginile variate care se nasc unele din altele, ca o privire printr-un caleidoscop.
Războiul mondial încheiat de ceva vreme se regăsește fie ca temă principală în povestirile precum Furnicile sau Elevi silitori, fie ca background surd, precum în Peștii morți. Ca și în romanul Spuma zilelor (L'Écume des jours) poveștile de dragoste din acest volum au finaluri tragice la care autorul are grijă să le taie din gravitate fie printr-un umor negru englezeasc (și, bineînțeles, operația a reușit, dar nu cea a lui Noemi, desigur - Șoseaua pustie sau era slăbănoagă, trebuie să fi murit flămândă, este mai bine pentru sănătate - Elevi silitori), fie prin inserția unor imagini romantic suprarealiste (ușa ... nu putea să se mai închidă pentru că apa sărată a lacrimilor ruginise balamalele - Gâsca albastră).
Se desprinde o continuă senzație de disconfort, de apăsare care din interior se extinde, chiar se ramifică (vezi povestirea Instalatorul), spre exterior, fără să ducă la exasperare, ci mai degrabă la o acceptare tacită a mediului înconjurător (vezi Peștii morți).
Personajele principale sunt masculine, lipsite de inițiative, prinse într-o mașinărie de gesturi, o multitudine de rutine în care se găsesc mereu explicații de viață, fie ele și aberante. Povestirea Racul pare a avea geneze autobiografice, fiind descrierea halucinant-suprarealista a unui cântăreț dintr-o orchestră de jazz care, datorită unei imbolnăviri subite (fiind o orchestră de cameră, personajul a trebuit să cânte pe hol , unde era rece și curent) este nevoit să se retragă din orchestră și să își privească capul care se alungea în partea dreaptă.
Călătoria la Khonostrov este o scriere mai mult absurdă decât suprarealistă, mai apropiată de Cântăreața cheală a lui E. Ionescu, atât prin dialogurile fără miză, cât și prin subiectul atât de cotidian și firesc (o călătorie cu trenul) căruia i se dă o cu totul altă conotație.
Instalatorul este povestirea care mi-a plăcut cel mai mult, poate și pentru că pierderea prin numeroasele camere pline de tot felul de lucruri insolite mi-a adus aminte de La țigănci. Totuși aici primează absurdul fără limite, fără pauze, absurdul exasperant și nimicitor de care nimeni nu poate scăpa. Finalul ironic, mai mult un final de banc, este în același timp si moralizator, filosofic, oferindu-ne o zicală care se vrea proverb sau vorbă de duh, lucru care nu prea se întâmplă în scrierile lui Boris Vian (un instalator găsește întotdeauna ceva de făcut într-o baie).
Mi-a plăcut această colecție de povestiri care își merită locul în raftul bibliotecii colegiului de patafizică, alături de Ubu sau Amadeu sau despre cum să te descotorosești.
Personajele principale sunt masculine, lipsite de inițiative, prinse într-o mașinărie de gesturi, o multitudine de rutine în care se găsesc mereu explicații de viață, fie ele și aberante. Povestirea Racul pare a avea geneze autobiografice, fiind descrierea halucinant-suprarealista a unui cântăreț dintr-o orchestră de jazz care, datorită unei imbolnăviri subite (fiind o orchestră de cameră, personajul a trebuit să cânte pe hol , unde era rece și curent) este nevoit să se retragă din orchestră și să își privească capul care se alungea în partea dreaptă.
Călătoria la Khonostrov este o scriere mai mult absurdă decât suprarealistă, mai apropiată de Cântăreața cheală a lui E. Ionescu, atât prin dialogurile fără miză, cât și prin subiectul atât de cotidian și firesc (o călătorie cu trenul) căruia i se dă o cu totul altă conotație.
Instalatorul este povestirea care mi-a plăcut cel mai mult, poate și pentru că pierderea prin numeroasele camere pline de tot felul de lucruri insolite mi-a adus aminte de La țigănci. Totuși aici primează absurdul fără limite, fără pauze, absurdul exasperant și nimicitor de care nimeni nu poate scăpa. Finalul ironic, mai mult un final de banc, este în același timp si moralizator, filosofic, oferindu-ne o zicală care se vrea proverb sau vorbă de duh, lucru care nu prea se întâmplă în scrierile lui Boris Vian (un instalator găsește întotdeauna ceva de făcut într-o baie).
Mi-a plăcut această colecție de povestiri care își merită locul în raftul bibliotecii colegiului de patafizică, alături de Ubu sau Amadeu sau despre cum să te descotorosești.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare