Mircea Ivănescu - o, cât de mult a trecut

alți poeți români postați pe acest blog aici

Mircea Ivănescu (1931- 2011) a fost un scriitor, poet, eseist şi traducător român contemporan.
A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secţia franceză) a Universităţii din Bucureşti. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista „Transilvania” din Sibiu.
De la volumul de debut din 1968 şi până la versurile recente, incluse în selecţia „din periodice şi inedite” a antologiei de autor Poesii vechi şi nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivanescu a rămas egală cu ea însăşi, atât în ritmul producerii, cât şi în calitatea ei estetică. S-a spus despre el că e un poet „care nu încape într-o antologie” (Ion Bogdan Lefter). Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puţin spectaculoase. A scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conţine o anagramă a cuvintelor poet şi poem.
Este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi un pionier al postmodernismului în Europa Centrală şi de Est. A tradus romane foarte importante, Ulysse al lui James Joyce, aceasta fiind considerată o capodoperă a traducerilor în limba română. A tradus şi o serie de povestiri, jurnale şi corespondenţă ale lui Franz Kafka.
A contribuit într-un mod esenţial la recuperarea narativităţii în poezia autohtonă din a doua jumătate a anilor ’60 şi din anii ’70. A tradus masiv din poezia americană, cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite.
Multiplu premiat pentru poezia şi traducerile sale, Mircea Ivănescu a fost propus în 1999 pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.

sursa biografiei aici

textele sunt transcrise după volumul cu cd Mircea Ivănsecu - Biografii secundare ed. Casa Radio, București 2012


BUFETUL TERMITA - ADEVĂRATA PREZENTARE

bufetul termita este de departe cel mai mare bufet,
spune mopete când vine vorba - și încet
își face replici pe care le repetă, în secret
să le poată spune când cineva nu-l va crede. eu cred,
se gândește să spună mopete, că bufetul termita
nu este ca oricare din altele săli cu încetinita
ardere a vremii pe mese. pe lustruita
tejghea de zinc care răsfrânge obosita
lumină a becului dintre sticle. (însă mopete nu spune
că în serile când mergea la acest bufet
se simțea
alunecând, destrămat de timp, și încet
legănat, și brazii începeau să se adune
la ferestre, pânditor și mahmuri.
serile lui mopete atunci erau foarte tulburi)

UITAREA

uitarea, ce vreme întoarsă e uitarea,
un pom răsfrânt într-o întâmplare verzuie
adunată la rădăcina lui din vreo ploaie
care-și suie lumina falsă pe trunchiul lui
și marea înșelăciune în care frunzele se prefac uneori că sunt
adevărate
și trece oarecine pe marginea drumului
și privește
și crede că duce cu sine adevărul despre pomul prăbușit lent în acel
lac mărunt de ploaie
și de fapt nu este nimic aici adevărat.
pomul macesta aici nu a știut cât a stat un timp la marginea unui eleșteu
care a vibrat după vânt și i-a schimbat forma
tot așa nici prietenul tatălui lui vasilescu nu i-a scris lui mopete
a uitat, deși i-a promis.

AMINTIRE PENTRU LA VARĂ

Să regăseşti o fiinţă – de pildă, ascultând-o râzând,
şi asta îţi aminteşte deodată de o stradă cu mult
soare, şi două fiinţe foarte tinere, ieşind printr-o poartă
înaltă, de lemn, din gangul unei case urâte şi vechi –
şi fata râdea, cu ochii micşoraţi în soarele alb,
şi el alerga să o prindă – şi tu îi priveai
cu un fel de invidie – dar şi ştiind – spunându-ţi că este sigur
că şi tu o vei face odată la fel. – şi acuma a trecut totul.
n-ai să mai fugi niciodată într-un soare atât de imens
încât este decolorat – pe o stradă cu case vechi, şi murdare,
după vreo fată, cu părul jucându-i pe umeri,
şi ochii mici. – ai mai scris, de mai multe ori,
scena aceasta. şi pe urmă, întâlneşti deodată o făptură,
pe care nici n-o cunoşti – şi-ţi spui că ea râde
asemenea fiinţei de-atunci, pe care-ai privit-o demult,
cu ochii verzi de invidie – şi o clipă aproape poate şi crezi
că fugi după ea, că scena de-atunci
a fost – este – adevărată. 

ÎNSERARE

și acum o poveste romantică bineînțeles (cu adaosuri
de comentarii mai noi). ridicându-și capul,
și surâzând, dintr-o tufă (pe care o vom numi
pentru că știm că așa îi plăcea unui desnădăjduit -
soc - chiar dacă socul nu este, poate, o tufă),
și surâzând, deci, (o, cât de mult a trecut - 
scria același deznădăjduit mai încolo - de când ai murit -
și urma un nume propriu, al unei ființe
care nici nu exista, de fapt). tot astfel, și noi -
aici, când dintr-o tufă - și-a ridicat capul - și surâzând -
(și mâinile tale de argint - cam așa mai scria tot acolo,
despre o ființă fără nici un fel de alt adevăr
decât al scrierii într-o carte - ) și deci, tot astfel,
ridicându-și capul - (și mereu ne oprim aici) -
surâzând

SCENĂ ÎN PARC

amiaza aceea - un soare chinuitor,
și sfârșit prin crengile migălos dezgolindu-se
(era toamnă atunci, timpurie) și pe aleea în pantă
la capul celălalt al parcului, coborând
grăbită, și soarele resfrângându-se orb
în coperta lucioasă, galbenă, a cărții pe care o legăna
în mână. dincoace, de pe banca unde stam noi
lumina ardea ca într-o oglindă fără putere,
și el a spus titlul volumului - o carte
cu copii. dar în jur aleea se sfâșia
tăcută, fără oprire. ea a trecut undeva în celălalt
capăt al parcului - era pustiu totul,
fără viață. dacă aș fi lăsat capul pe spate,
să-mi sprijin ceafa de rezemătoarea băncii, poate atunci
aș fi putut opri amiaza aceea, care, de atunci
se sfâșie în mine, fără oprire - și nu se mai
termină. a trecut de foarte mult timp
putința de a mai spune că a fost adevărată atunci
clipa aceea. dar și acum se destramă, se rupe-n bucăți,
și rămân zdrențele, mai departe, străine,
și fără adevăr, ca și clipele de acum,
care se sfâșie jupuindu-se lent
de pe chipul timpului care-mi stă-n față
orb.