caleidoscop

în camera asta infinit de lungă

Miro

albă ca o noiță
se aude un ceas când mă aștept mai puțin
o respirație de om bolnav dărâmă pereţii vecini
apropiindu-se

trenul care urmează
zguduie de ceva vreme dușumeaua 

în camera asta infinit de lungă
pe un scaun
înconjurat de megaliți vii
abia am loc să clipesc

şi iară se aude un sărut umed pe un sân acolo după sobă
ca un neuron izolat

în rest doar vântul