Revista PUNCT (1924-1925) episodul I

numerele unu și doi
literatura are nevoie de injecții de refrigerare

numerele unu și doi literatura are nevoie de injecții de refrigerare

În noiembrie 1924 își începe apariția în România, mai mult decât un ecou întârziat al noilor mișcări literar-artistice europene, ce în mare își consumaseră suflul inițial, revista Punct Revistă de artă constructivistă Internațională. Ieșită încă de la primul număr din tiparele convențiilor tipografice (cum cerea manifestul dada din 1918), revista va fi condusă de Scarlat Callimachi și editată de artistul plastic care va deveni o emblemă pentru anii respectivi, dar și pentru cei următori, Victor Brauner.

În primul număr, publicat sub formă de afiș, autorii nu fac rabat de la folosirea noului limbaj al artei cum ar fi: folosirea verbelor ce redau acțiunea și mișcarea (toate clopotele joacă biliard; nu mănânc!), folosirea termenilor sporivi (atențiune domnilor globetrotterul e ...) sau ruperea convențiilor în exprimare prin folosirea neașteptată a unui cuvânt ce aduce fonetic cu cel în locul căruia stă (asta îmi este absolut calendar (în loc de necesar), dând o nouă dezvăluire textului, prevestind oarecum tehnica automatismului psihic pur folosită de suprarealism ca literă de lege (cel puțin formal) peste doar câțiva ani. Atât Ilarie Voronca prin micul pamflet oarecum anacronic din care am și citat, dar și Victor Brauner printr-un joc mai mult aluziv decât descriptiv în liniile desenului cu care ilustrează pagina, vor încerca să nu sensibilizeze receptorul, ci să-l pună în faţa noilor curenți de trăire artistică ce traversau acele vremuri. Se ridică și în România problema care zguduise deja marile națiuni: trebuie să schimbăm trenul!

Numărul doi se deschide cu Ion Vinea și Ilarie Voronca, acesta din urmă fiind însărcinat se pare, pe lângă răzlețele poezii publicate, cu partea polemică, cea care a adus sarea și piperul numerelor ce vor urma. În acest număr se va duce mai departe indignarea față de lipsa de profunzime a artei contemporane și față de mediocri artiști autohtoni. Taxele mari pe import, spune înrăitul poet I. Voronca, n-au stăvilit aducerea șuncei de praga și totuși importul cuvintelor lăsat liber n-a răzbit încă: nici un strigăt larg de peste graniți nu a răzbit până aici, zicea referindu-se la lispsa unui ecou din partea futurismului sau dadaismului (sic!). Doar câțiva autori sunt văzuți ca purtători de lance pe câmpul de luptă proaspăt ivit: Arghezi, Minulescu, Adrian Maniu, Bacovia, Urmuz. Până ce acestor nume să li se adauge altele noi, spune în continuare poetul, e nevoie de multă pregătire. În articolul manifest se ridică întrebarea: cum de în fața unor planșe de arhitectură, nimeni neavizat nu îndrăznește să aducă comentarii, dar în ce privește arta, până orice vânzător de galoși își exprimă opiniile?  Se înfierează lipsa unor cronicari avizați care să ofere publicului sucul gastric necesar pentru noua digerare artistică. Este subliniat faptul că expozițiile lui Marcel Iancu, Maxy și Victor Brauner au rămas sub tăcere. Ilarie Voronca încheie apoteotic: Literatura și plastica nouă cer o sensibilitate și o inteligență aparte.(...) Dar orice s-ar spune: în secolul automobilului și al avionului poate oricine călători cu carul cu boi: noi vom stărui însă să utilizăm avionul.

Mihail Cosma (Claude Sernet) continuă într-un stil dadaist-constructivist, utilizând modelul aleator al îmbinării frazelor (poate chiar căciula dadaistă plină cu decupări din ziare), pe alocuri observându-se o dorință de control asupra discursului. În Binomul cu exponentul de argint autorul face un joc perpetuu de cuvinte și expresii care trec liber din română în franceză, apoi din engleză  în gemrană, ieșind la iveală fraze răzlețe cu potențial poetic, precum: semnul de întrebare a fost mai mare la început, sau eu mă elefant tu te elefanți el se elefante.

Stephan Roll (Gheorghe Dinu) folosește aceleași instrumente, în textul său Ficat alb părând un artist care își acordează vioara, scoțând sunete pline de asonanță și neregularitate, diferit de explozivul care va deveni în curând. Totuși, în acest vacarm ideatic găsim sclipiri ale unei dorințe artistice de a  se adresa cititorului prin acelaş limbaj nou, de multe ori contradictoriu cu mesajul (vrei să fac o linie dreaptă vreau una perpendiculară vrei să fac un cub vreau un cerc – o să încerc). Așa cum în primul număr Ilarie Voronca spunea Creerul: aici începe rolul meu: ficatul, anunțând partajul față de sentimentalism, prin Ficat alb, Stephan Roll pune deja la treabă pentru prima oară (vezi culoarea alb) acest organ care va împlini funcția de digerare și receptare. Chiar dacă ulterior excesul de cuvinte și expresii străine (sloganuri) folosite atât în proză cât și în poezie va fi abandonat, el nu va fi și negat, fiind văzut ca pe o distilare pregătitoare pentru viitoarele etape avangardiste.

Scarlat Callimachi încheie acest număr printr-un frumos poem ce poate fi luat ca o ars poetica a noii generații. Neguţătorul de gânduri (artistul) șade/ strivit de umbrele dughenii provinciale(...) Vinde marfă în funcție de profilul cumpărătorului (nebunului, femeii, fratelui, idiotului), la final dezvăluindu-ne că dugheana e a lui/ dar/ el e marele necunoscut/ în eu-l celui ce a târguit/ la el.

La final este prezentată o listă de susținere a revistelor de profil din țară și străinătate, listă ce se va menține pe tot parcursul celor 16 numere. Vedem numele revistelor: Contimporanul, 75 H.P, Der Sturm H. Walden, Merz Kurt Schwitters, De stijl  T. van Doesnurg, Blok Varșovia, MA L. Kassak, Feuilles Libres M. Raval, Manometre E. Malespine, G H. Richter Berlin.

Numărul este ilustrat de Marcel Iancu (un portret al lui Scarlat Callimachi) iar printre alți colaboratori își va face intrarea actrița Dida Solomon, sora lui Scarlat Callimachi.

*ilustrarea articolului s-a făcut prin scanarea revistelor publicate în colecția ediții facsimilate de către Ministerul Culturii și Cultelor INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU CERCETAREA AVANGARDEI ROMÂNEȘTI ȘI EUROPENE ed. Vinea, 2003