 |
| Salvador Dali. USA, New York City, 1951 |
copacii au plecat din oraș
pâinea ruptă susținută de firimituri se întărește pe masă
așa ceva nu o să vezi niciodată la televizor
picură apă și la tine și la vecini
o întreagă pădure de chiuvete nereparate
îți ating auzul sensibil de bebeluș
care se trezește la orice rotire în somn a realității
luminile străzii stropesc camera
se preling jos
sus
în forme geometrice
vii și neregulate ca niște mângâieri
de care - de ce să nu fim sinceri -
îți e dor
sunt curios dacă omul clipește când îl năpădesc amintirile
contează oare că în tot acest timp
apa se evaporă ușor din pahar
că oasele și carnea iau foc lucru ce se va traduce peste zi
în ochii jumătate albi jumătate roșii
ca niște antibiotice
și când îl pune cineva să tragă la galere
Doamne! ce fericit e
Doamne! ce demn e pentru puținele clipe când uită
dar
în orice mort bate o inimă
vine vântul cu umărul lui plin de noapte
lovește geamul și toate lucrurile se reașază
se aud clar firimiturile cum mișcă pâinea
și lumina lunii cum nu lovește o altă ceafă
ca în nopțile petrecute la malul dunării
si aici e la fel
RăspundețiȘtergerece crezi
copacii zgaie cu unghiile lor lemnoase fereastra
in timp ce intunericul ii trage de radacini
observ toate astea detasat am urme de cafea pe buze
si pleoape tot mai grele ca si cand
umbrele le-ar impinge cu picioarele
sunt aici si totusi foarte departe
gandurile mele se agata de peretele noptii
sa ajunga la steaua polara
le salut si nici macar nu imi vine sa plang
in fond
toti puii cad din cuib
unii mor
altii devin norii dupa care se ascunde luna dimineata.
eu nu cred nimic
Ștergerema ghidez dupa steaua polara imgropata in pamant
de obuzele cu care au inceput sa traga ma ascund in spatele unghiilor
ca dupa niste scuturi de luptatori romani
tinand in tot acest timp
neclintiti
ochii la dulcinea