amintiri din copilărie

abia acum mi-am dat seama că stâlpii casei bunicilor

erau de foc

cum de nu am reținut atunci când

niște mâini ieșeau și mă urmăreau

când fugeam prin grădină și râdeam

de vedeai cerul cu soare și nori în valuri

nici nu îmi dădeam seama când ajungeam

sub copacii cu umbre cât o țară

atunci furgeam printre șopârlele de câmp de zece ori mai mari decât mine

fugeam sau mă rostogoleam ca un cerc cu mii de spițe

și era cald de parcă mă aflam în interiorul ierbii

lacrimile nu curgeau erau încă la stadiu de os

acum tresar când pocnește mobila

mai văd doar pumnul cum de la mărimea unui gând

se face cât unul treizeci și ceva de ani