Tyrannozaur sau despre calmul englezesc

filme despre care am scris >  aici

Furia inconștintă, și ușor maladivă a personajului interpretat de Michael Douglas în Falling down, nu a mai fost abordată la un nivel atât de profund ca în Tyrannozaur. Producția americană păcătuiește prin caricaturizarea și bolduirea în exces unei stări pe care, de ce să nu recunoaștem, o cărăm cu toți undeva în adânc. Și poate de aici duritatea filmului Tyrannozaur, faptul că violența se petrece în adâncul apelor face ca totul aici să fie greu de digerat. Unde mai pui că subiectele sunt violența domestică (atât fizică cât, mai ales, psihică) și religia. Câștigător a mai multe premii, filmul irlandez Tyrannozaur debutează cu o scenă foarte violentă, care cu siguranță a scandalizat (nu știu sigur, este doar o bănuială) multă lume și multe asociații înrolate (da, am spus înrolate) în activități de protecție a animalelor (s-a simțit nevoia la final să se precizeze că nici un animal nu a fost rănit în timpul filmărilor). Scena finală este una care o întrece în duritate pe prima, dar se află pe talerul opus, o contrabalansare a greutății de pe cântar, ca o închidere a unui cerc (m-ar tenta să zic vicios). Dacă prima violență pornește dinspre interior către exterior urmată de o profundă dezamăgire de sine, cea finală pornește dinspre exterior spre interior cu o profundă senzație de satisfacție, doar cu o părere de rău că acel gest nu fusese făcut mai din timp.

Este mult spațiu în scene, ceea ce îmi place la nebunie. Nu există aglomerația din filmele ce ne înconjoară, nici bogăția de evenimente care să te facă să fii pe fază tot timpul. Regizorul și scenaristul Paddy Considine dă timp spectatorului să analizeze, să ''rumege'', ca să folosesc un clișeu, fiecare grimasă a personajelor, fiecare gest, fiecare tresărire. Două personaje trecute prin viață, Joseph și Hannah (Peter Mullan și  Olivia Colman), se găsesc față în față, fugăriți de ceva din interior  pe care nici nu îl pot ignora, nici nu îl mai pot omorî (ca în melodia Hotel California), dar căruia îi fac cu greu față. Gesturile lor trec de la disperare (Hannah, din cauza fricii, se refugiază în ea colindând străzile orașului și bând în mai multe baruri, comportându-se într-un mod compulsiv), la gesturi menite doar să depresurizeze interiorul (Joseph sparge vitrina de la un oficiu poștal). Personajele sunt pitorești, au un limbaj colorat (dar nu deranjează cu nimic, pentru că rolurile sunt jucate de minune, mai că zici că acele scene au fost filmate pur și simplu pe stradă). Filmul te ține în tensiune prin încordarea ce se menține pe tot parcursul filmului, nu există nicio  oază,  sau un moment de destindere. Chiar și acea 'petrecere' (sic!) de după înmormântare este tristă prin prezența constantă a vânătăii  de pe chipul lui Hannah.

Vocea răgușită a lui Joseph aduce un plus înfiorător în secvența discuției din magazin despre Dumnezeu, când lasă o ciudată impresie că diavolul (așa cum am fost învățați să-l percepem) vorbește prin el.

Afișul este unul grăitor, amplasarea scheletului sub doi copaci (care, aș putea spune că reprezintă cele două personaje, dar cred că speculațiile merg prea departe), trimite foarte adânc la profunzimile psihologice ce ne așteaptă în scene. Este un film spinos, care te poate face să îl oprești, este ca un nebun care îți spune niște chestii de viață în față și tu, în sinea ta, realizezi ca spune adevărul, dar nu vrei să recunoști. Este până la urmă un film al gesturilor greșite, al atitudinii pripite (vezi Joseph) dar și al ratării unei vieți, al deziluziei și al încercării de salvare prin altă iluzie, religia (vezi Hannah).

Calmul englezesc este totuși prezent aici prin cenușiul constant (de parcă ar sta să plouă), prin hainele ponosite, prin nemachiarea stridentă a actorilor, prin gesturile libere și de un firesc dezarmant. Pe fondul acesta de acalmie totuși nimic nu este iertat aici, nici măcar o copilărie căruia i se schimbă radical și dramatic cursul firesc.

Mie mi-a placut, atât de mult încât am scris primul meu articol despre un film.