străpunșii

împinși de ticăitul ceasului din pereții noștri supervizați
ploaia ne împingea înăuntru nostru comun

ne plimbam printre ruinele porilor copți
țineam la spate ochii în pumni
la răscruci înfigeam cuțite în fântâni
și tot așa până venea țipătul din adâncuri
ca un tată de duminică nerostit

apoi ca două lumini secționate
foșneam unul către celălalt
din turnurile noastre aflate în aceeași cameră răcoroasă
cuvintele alea julite de lumea înconjurătoare