timpuri noi

nu ştiu ce mă opreşte
să îmi trec mâna prin geam ca printr-o apă

nu ştiu ce mă opreşte
să o iau la sănătoasa prin aer
tropăind ca un soldat

nu ştiu ce mă opreşte
pentru că nicio mână nu simt
pe unul din umerii mei sfinţi

doar amiaza
mă încălzeşte ca o flanelă
pe mine
un cărăbuş amnezic sub o frunză bolnavă

când începe noaptea să-mi urle în carne ca un câine
şi îmi pun la îndoială chiar şi copilăria
şi îmi vine să bat liniştea în toate uşile ce-mi ies în cale
să vorbesc oamenilor ei să simtă ca şi când
i-aş stropi cu apă clocotită
cad mereu ca o monedă în iarbă
şi mă ridic sprijinindu-mă doar de stele

pentru că a venit vârsta
când văd tristeţea munţilor din tren
strâng iubita la piept ca pe 108 spice de grâu
las soarele să ne mototolească
şi îmi văd de lucru în pieptul ei cu cheia franceză
ea îmi udă florile din carne