iubesc înserarea
ca un sfinx aş sta
să fiu pigulit de culorile amiezii
până se mută mobila
cu mine cu tot
pe tavan
de acolo aş vedea
cum ţi se plimbă ochii pe sub pleoape
ca nişte melci
stăpânul tavanului
ar rămâne calm cu braţele încrucişate pe piept
mai ştii când parcă i-am văzut
urechile ascuţite ieşindu-i pe lângă lustră
o frumoasa invitatie la profunzime...
RăspundețiȘtergerelustra si mobila aveam tendinta de a le tine deoparte...nu stiu clar de ce.
Spațiu fără "ups and downs" ca într-un cub Rubik răsucindu-se. Mă trimite la " Toate numele" lui José Saramago, la dialogul dintre personajul central și tavanul odăii sale.
RăspundețiȘtergere