povestea din preajmă

alune )şapte(


a venit un om cu o pălărie de spini pe cap. ar fi trebuit să o port în dreptul inimii îmi spune. afară ploaia poartă haine largi. eu încep să mă zvărcolesc să vorbesc în somn. dimineaţă omul cu pălărie de spini îmi va intra în gură.

ea mi-a spus să nu-i mai scriu poeme. mai bine să o plimb prin aura lucrurilor. cu ancore însă. ancore fireşti.

omul cu pălărie de spini pe cap se face că nu o bagă în seamă. cu toţii ştim asta şi băltim într-o muţenie. ca nişte drumeţi osteniţi de un traseu montan. de cald omul îşi face vânt cu pălăria lui de spini. ne stropeşte pe toţi cu stropi de sânge.

dimineaţa oamenii parcă au bănuţi lipiţi de pleoape spunea. vorbele ei deveneau versete pentru mine. toamna cu glezne mari era departe. se apropia aşteptându-şi iar rostul.

omul cu pălărie de spini stătă mai departe de noi. îl supraveghem cu rândul. jucăm tenis. cineva care vrea să nu mai plecăm ne-a dat palete. mingii am găsit din belşug prin iarbă. omul cu pălărie de spini se transformă încet încet într-un tufiş cu trandafiri.

ea nu răspundea. ar fi zâmbit dar nu erau circumstanţe. mă privea cum îmi spălam lacătele cum le dezosam. era foarte târziu toate luminile fuseseră stinse chiar şi cu furtunele de pompieri. dar nu şi ale noastre. ce lumini aveam în piepturi de parcă ne ieşeau trenuri din tunelele inimii. toată lumea dormea mai mult sau mai puţin. doar noi eram excepţia care confirma regula.

omul cu pălărie de spini ţine ascunsă printre trandafiri barca cu care am putea scăpa de acolo. nu îndrăznim să o luăm. câţiva dintre noi au aţipit ca nişte eroi. au zis că rezolvă ei problema chiar dacă e mai periculos aşa. omul cu pălărie de spini ne priveşte printre petale. ne doare capul de la ochii lui.

ea urma să plece. îmi arăta zborul avionului pe una din liniile palmei. o contorsionistă pur sânge îşi făcea numerele. noi ne făceam că nu o vedem. nici măcar unul cu altul nu vorbeam despre ea. ne miram doar de ce nu îi iese ei odată avionul acela prin palmă.