mai întorceam şi ceasurile către soare

veneau caii de la luptă fără călăreţi
intrau în pletele tale
liniştiţi
ca apa într-un burete

noi făceam pâine de casă
ne iubeam
preotul ne spunea
că din pricina comportamentului nostru
făceam frig în lume

timpul purta un maiou
stătea în sufragerie şi se uita pe peretele
unde ţineam televizorul când eram copil
avea iarbă în loc de sprâncene
îi încălzeai mereu lapte el era un mofturos
bea doar albul din pahar

eu îţi spuneam din memorie
o poezie ce nu fusese scrisă încă
îţi şopteam
muşcă din buzele mele
pe post de anafură
tu te supărai
intrai cu totul în trupul meu
şi îmi întorceai spatele adormind

părinţii noştri se mutaseră permanent
în nişte fotografii
acolo erau fericiţi şi tineri
ca nişte lumânări de botez
erau zile când scoteam pozele afară
să se umfle de lumină
umpleam grădina cu ele
ei se simţeau bine
le aduceam de băut de mâncat
ei bârfeau făceau gălăgie mizerie
niciodată nu se certau
se simţeau bine

aerul era vopsit
dat cu şmirghel întins ca o frişcă pe tort
stăteam agăţaţi de el ca nişte fructe
ne atingeam gleznele şi ni se părea
cel mai grozav lucru

trebuia să punem huse peste aripile crescute
oamenii ne credeau nişte cocoşaţi dar nouă ne convenea
unul chiar a venit la noi
ne-a spus că a venit de departe de pe mare ne-a arătat că
a avut rău de mare
ne-a întrebat direct despre aripi
dacă ne dor dacă le-am folosit
i-am zis că doar când facem dragoste le folosim

a promis că nu spune la nimeni
ne-a zâmbit şi a plecat cum a venit

păşind pe mare