Ultimele momente ale lui Otecian Bansuf

Stătea întins în patul cel nou cumpărat de fiul său acum câteva zile. Camera era proaspăt zugrăvită. Geamurile de termopan nu lăsau nici un zgomot să intre dar nici să iasă. Într-un colţ computerul cel nou i se părea lui că chicotea. Şi-a dat seama că nu putea muri acolo, dar nu a spus nimic. De trei zile a refuzat să mai spună ceva ca să nu îi supere. Cei din jur tot spuneau ceva de comă. El îi considera proşti, şi ca o ultimă victorie auspra lor nu lăsa să se vadă nici râsul pe care i-l provoca acel cuvânt. De mişcat nu mai putea fi vorba pentru că îl înfofoliseră strâns în naibii ştie ce. Nu le arăt eu, când or să îşi dea ei singuri seama, mucoşii, şi or să îmi dea drumul la legături, o să mă mişc. O să mai ies să îmi iau ziarul. Of! de asta îmi este cel mai dor, dar trebuie să îi înveţe cineva minte. Preotul Pârvu îl vizita şi de două ori pe zi. Acum a simţit pe propriul nas, că trage vânturi.

... când ea intră în casă. Uşa camerei fiind deschisă vedea holul şi uşa de la intrare de parcă era într-o lojă. Era încărcată cu plase, avea o varză la subraţ era îmbrăcată într-o haină de toamnă maro. Dintr-un buzunar se vedea un colţ de ceva ce parcă că ar fi fost o mănuşă. E frig iubitule, s-a lansat frigul peste noi. Se apropie de el şi simţi acel miros minunat, când îi zicea iubitei că aduce frigul de afară. Îl atinse pe piept şi împietri aşa. Otecian simţi nevoia să zâmbească. Dă-o încolo de încăpăţânare, nu îşi mai avea rostul acum şi aici. Mai ales că ea nu era din familie, era o străină cu un ne mai întâlnit aer de familiaritate. Se dădu jos din pat dându-i de câteva ori ocol. Mâna ei atingea aerul unde, acum câteva minute era pieptul lui. Nu mai mişca, nu mai respira, nu mai nimic. În câteva minute o confunda cu imaginea dintr-un film tv îngheţată pe ecran din pricina unei defecţiuni tehnice şi care s-a materializat în camera lui.

O plimbare nu ar strica, mai ales că până vin ei mai e. Nu ştiu cum o să le explic prezenţa fetei, dar poate dispare. Poate dispare. Hmmm, ştiam sigur că pe hol este o oglindă, chiar două. Am auzit-o ieri pe norica zicând că acoperă oglinzile să nu mă pierd eu în ele, că pe urmă nu mă mai găsesc. Voiam şi eu să mai văd cum arăt, boala asta mi-a pus capac. Ciudat, în baie, unde sigur era oglindă, nu pot vedea nimic. O ceaţa mi se pune pe ochi ca mâna unei iubite. De aş putea să ajung pe hol. Aici văd mai bine, o pot vedea pe ea cum în continuare stă ca o statuie acolo, lângă patul meu. Să arunc o privire afară, poate dau de cineva cunoscut pe scări, să îi zic să vină să mă ajute. Îmi e foame, nu văd, este o străină aici... Aş putea să mă bag la loc în pat şi să încerc nişte jocuri erotice cu ea dar dacă se trezeşte sau vine norica cu fi-miu. Să mă conving că nu vine nimeni şi cred că asta fac. Uşa se deschide foarte greu. Eu aveam două yale, acum văd ca are trei yale, plus zăvorul de la uşa bunicii, plus clanţa de la primul meu apartament, încă un lanţ de la uşa unei camere de hotel.

Se pierduse. Făcuse doar câţiva paşi şi nu mai găsea apartamentul. În mod ciudat, era pe holul şcolii din generală. Un hol lung, cât o venă de la o mână întinsă pe cruce. I s-a părut un vers bun şi a zis că trebuie să îl scrie undeva. Mai are încă de scris poezii. Uşile claselor erau date la perete, se puteau vedea înăuntru băncile pline de caiete şi ghiozdane. Nici un copil, nici un professor şi o linişte totală. Căuta din clasă în clasă, cu privirea, caietul lui. Un caiet cu coperţi maro şi etichete mari asortate materiei. Versul deja nu îl mai ştia complet dar avea proaspătă ideea care reieşea din el. Nu îşi găsea caietul şi căutarea începu să îl enerveze. Ştia că la capătul coridorului, la oricare din ele, sunt nişte scări care dau într-un pod. Nu mai ştia dacă era al şcolii sau podul casei unde se juca el în fiecare după amiază.

Copilul, îmbrăcat doar în nişte pantaloni maronii, sare coarda în mijlocul podului. Cântă ceva alambicat şi respiră sacadat. Podul este plin de praf şi de pânze de painajeni. Din când în când ies nişte capete de cuie îndoite. De grindă stau atârnate, ca la abator, fierăstraie, ciocane, potcoave şi multe altele. Chiar în dreptul copilului sunt câteva. Când o să sară puţin mai sus, coarda o să atingă sigur ranga aceea, care e slab susţinută într-un cui. Cineva îl priveşte, câteva raze de soare intră prin tavan şi cad în genunchi în faţa copilului. Acesta sare în continuare coarda. Afară părinţii copilului primesc vizita unor cunoscuţi de familie.

Şi din grindă a coborăt un inger, pe bune, a coborăt aşa cum cobora ceauşescu din tancul ăla, că am stat o săptămână atunci, în ’89, să îmi dau seama de unde senzaţia aia de déjà vu. Bine, mai târziu am aflat că se numea déjà vu, atunci era aşa o senzaţie ciudată că am mai văzut. De unde să ştiu eu că toată lumea are senzaţiile mele. Aşa, si îngerul, îmbrăcat simplu, fără arpi, după ce se dă jos din grindă se duce într-un colţ al podului, unde era o crăpătură, de pusese tata nişte otravă pentru şoareci. Mă cheamă acolo, dar fără să îmi vorbească. Mi-a făcut semn. Mi-a zis mie cineva că a fost de bine, îngerii nu vorbesc, nu au cum, nu au limbă, laringe şi altele. A fost un înger din nu ştiu ce strat, mă rog. Ajung la el ca să văd un şoricel cum mânca de zor din otrava aia. Sincer nu ştiu ce a vrut îngerul de la mine, că a doua zi l-am auzit pe tata bucuros că a găsit şoricelul mort.

Din pod putea vedea afară. Nu ştia nici el cum dar vedea. Dacă ar fi putut asta când era mic... În faţa porţii era o limuzină lungă, albă. Un tip în haine maronii dezlega un sudoku care avea doar o cifră din oficiu în fiecare pătrat. Cifra şase. Otecian începu să râdă, să râdă tare. Ce dacă cei care aruncau pământ peste coşciug or să îl audă. Râdea, ar fi vrut să le dea chiar o mână de ajutor.