uneori
pe cearcăne este
numai Dumnezeu în papuci de casă
ca un om pe acoperiş încercând să prindă timpul
în ţigle
ştiu că la prima vedere
oamenii par a fi scoşi dintr-un joben
cu sufletul frumos mirositor
dar
mă surprind mereu
pocnind din ambalajul protector
în timp ce trec cu metroul prin camera mea
pentru a merge la serviciu
doar când visez te aduc mai aproape
te lipesc de mine
ca un abţibild
bun....ma uit la titlu...din zidurile mele cresc corabii in loc de ciuperci, si ma gandesc: subiectul e speranta....cobor privirea, citesc, procesez, imginez...imi pun in functiune "calitatile" empatice...si citesc printre simboluri...si vad oboseala si rutina, "spasmul intelectual" transpus in cearcane...si brusc ma simt epuizata si obosita, ca apoi sa imi schimb brusc starea la 180 de grade imaginandumi-L pe Dumnezeu cald, si moale, plimbandu-se agale in papuci moi de casa printre gandurile mele zbuciumate..
RăspundețiȘtergereApoi ma trezesti brusc din caldura mea sufleteasca si din norii pufosi pe care urcam sus....amintindu-mi ca aparentele inseala, ca oamenii nu sunt ceea ce par....ca a cauta oamenii e ca si cum ai vana stafii...si "cad" in umanitatea mea lasandu-mi divinitatea acolo sus, printre nori, cu papucii moi cu tot.
Si uite asa...jucandu-te prin simple versuri, imi faci "zdrente" starile de spirit, ma faci sa urc pana sus ca apoi sa cad brusc....ca intr-un final sa imi dai speranta VISLULUI....
Frumoasa manipulre prin versuri...
Daca te intrebai ce inspira celorlalti poezia asta, eu am incercat sa iti raspund:)