inima stă în genunchi
pe linia orizontului ca o broboană de transpiraţie
şi reflectă cuminte razele soarelui
Dumnezeu se uită la mine de parcă aş alerga în jurul lui
ca un gopo
eu sunt ud
hainele mele nu au mai dormit de ceva vreme
pentru că
noapte de noapte
vântul se înveleşte în perdea
de parcă ar fi un giulgiu
imaginea asta îmi rămâne ştanţată pe retină
ca o moştenire pentru urmaşi
pe lângă unele iubite
mă simt un puf de păpădie încurcat în pletele lor infinite
da
evident poezia asta
nu e scrisă celor care poartă iubirea în geantă
alături de şerveţele umede
probabil una dintre cele mai frumoase expresii de pana acum....dar iubirea e relativa:)
RăspundețiȘtergere