Cries and Whispers

În Viskningar och rop 1972 (Cries and Whispers) Ingmar Bergman face un zoom pe slăbiciunea umană. Sunt prezentate trei surori și din momentul în care una dintre ele agonizează în ultimele ei zile de viață, fiecare realizează că moartea a existat mereu între ele. Tristețea (amarul) iese la iveală prin manifestările lor maladive, mai mult sau mai puțin conștientizate. Servitoarea Anna este ca un liant, având și ea tristețea și moartea proprie care o leagă de familie.

Casa în care se petrec cele câteva zile este tapetată cu un roșu sangvin, dând impresia că cele patru surori s-au regăsit într-un pântec spasmodic. Sângele nu iese din muribundă, el iese abundent (la propriu) din două personaje care doresc cu tărie ieșirea din tristețe. Tentativele de mutilare (suicid) se petrec în șoaptă, iar manifestările neputincioase ale conștientizării tristeții prin țipete. Un culoar al timpului, suprapunând emoțiile din copilărie cu reflexiile mature, creează o atmosferă apăsătoare. Este momentul în care Ingmar Bergman se joacă ingenios cu visul, care se amestecă cu realul aducând un plus tensiunii.

Luciditatea muribundei este de înțeles, așa cum de înțeles sunt atitudinile surorilor care, în fața morții fac un pas înapoi și nu se apropie foarte mult de sora lor. Iese la iveală o tensiune sexuală inhibată în cazul uneia (Karina) sau refulată în cazul celeilalte (Maria), tensiune sexuală care pare a fi și liantul care leagă pe cele trei surori și pe menajeră. Odată cu această tensiune apare și o manifestare religioasă abia întrevăzută, gestul servitoarei de a o lua în brațe pe Agnes aducând aminte de Pietà. Anna ține în brațe iubirea, păcatul și tristețea din lumea sa, acele lucruri care dădeau un sens vieții sale amare.

Este o lume a femeilor, așa cum îi place foarte mult lui Ingmar Bergman (Persona, Autumn sonata, Face to face), a fragilității lor psihice, a durității lor în exprimare. Partea masculină apare episodic, având un ascendent tacit asupra femeilor. Preotul și soții sunt cei care apar în scene doar pentru a sigila o acțiune (rostirea predicii la înmormântare, încheierea formalităților birocratice) sau pentru a refuza ferm o aventură. În momentul în care deciziile sunt luate totul se dispare brusc, viața celor patru rămânând doar în rândurile jurnalului pe care îl ținea Agnes.

Roșul sângeriu este culoarea dominantă, culoarea care face trecerea între capitole și în care se scaldă cele patru femei. Muribunda are un plus în luciditate, jumătate în partea cealaltă conștientizează ireversibilitatea timpului și se bucură de fiecare moment în care boala o mai scutește de dureri. ”Zicã cine ce-o vrea, aceasta e fericirea!”.