Mes nuits sont plus belles que vos jours

  Lista de filme despre care am scris aici

Andrzej Żuławski (1940-2016) este acel regizor polonez la care tema posedării revine obsedant în filmele regizate. Diabel (1972), Possession (1981), Mes nuits sont plus belles que vos jours (1989), Szamanka Șamana (1996) sunt doar câteva dintre filmele regizate care se încadrează în această obsedantă temă. Ceea ce surprinde în mod plăcut, aducând și un plus misterului care se degajă din ele, este că derapajul din realitate nu este explicat, nu este indicat, nu este judecat. Spectatorul cerne singur realitatea de ficțiune, fie că este dată de o origine spirituală sau este de o origine maladivă (fiziologică).

În Mes nuits sont plus belles que vos jours realitatea din jur se amestecă cu derapajul dat de o boală neurologică (la un personaj) și de o traumă a copilăriei (la altul). Ambele maladii distorsionează realitatea și mototolesc oamenii afectați, iar dacă acei oameni afectați au ochii făcuți pentru a vedea mai adânc în viață, fiind lucizi până la tăișul artei, cu atât mai amar va fi pentru ei sfârșitul. Nu ști care sunt evenimentele reale și care provin dintr-un delir, poți să intuiești și această forțare a intuirii apropie privitorul de drama personajului. Limbajul, motorul care ne face să ne deplasăm ca ființe prin viață, cuvintele vii ale lui Sartre sau Baudelaire (Viața-i scurtă, arta-i lungă) sunt cele bântuite, cele care se deformează deformând iremediabil contactul cu ceilalți. Există un decodor doar în cei care au trecut prin astfel de deformări sufletești, cei mutilați din copilărie atunci când personalitatea se formează, se construiește, se consolidează.

Filmul este agitat, replicile și gesturile sunt precipitate, fără nici o pauză mai consistentă. Un film fără urme de totul va fi bine, o acceptare grăbită a unui sfârșit implacabil generând o poetizare poate prea exagerată a unei morți așteptate. Nuditatea este un firesc la acest regizor (s-ar putea obiecta că uneori prea exagerat), fiind un mod de a înțelege total personajele. Aici intervine și nuditatea maladivă a limbajului, redus la carcase de litere și jocuri de cuvinte conjuncturale. Printre replici haotice vedem cum personajele (cele două) își strigă disperarea neputinței în fața implacabilului, moment în care nuditatea vine într-un ajutor aproape neputincios. Cuvintele, ca niște viermi deveniți piranha, mănâncă din trup, din percepții, din amintirile traumatizante, din prezent, din realitatea văzută.

Filmul vorbește despre două personaje, despre interiorul lor mâncat de o carie invizibilă întunericul. La unul dintre personaje cauza este fiziologică, la cealaltă este o clădire defectuoasă a sensului vieții din copilăria timpurie. Ambele găuri negre se atrag, iar când sunt una în apropierea celeilalte lucrurile se precipită vertiginos. Nu poți ști sigur dacă victimele colaterale, atrase în găurile activate, sunt reale sau aparțin doar imaginației lor grav afectate. Și asta zic că este un plus.