L'incroyable histoire du facteur Cheval

  Lista de filme despre care am scris aici

La granița dintre secolele XIX – XX și datorită dezvoltării accelerate a editorialelor, a publicității etc, s-a putut vedea mai bine cum Viața se manifestă în artă și prin oameni simpli. În acea perioadă Henri Rousseau (1844 – 1910) își începea ,,cariera naivă’’ în pictură la 49 de ani, iar Ferdinand Cheval (1836 – 1924) începea construirea palatului la 43 de ani. Desigur, pentru a se întâmpla acest lucru Incredibil, cum bine zice filmul despre care o să vorbesc, câteva condiții trebuie să se întâlnească: Viața în Artă trebuie să intre din interior, să izbucnească la suprafața lumii, fără nici o opreliște, fără nici o pavăză. Omul (artistul) devine una cu acea energie înainte de a căuta să o definească, să o catalogheze, să îi lege panglici, cum zicea Naum pe undeva. Nu-i de mirare că Pablo Picasso sau André Breton (acesta din urmă din poziția șefului de mișcare artistică) au apreciat și, cel mai sigur, au salutat energia din care se hrăneau și existau cei doi creatori.

L'incroyable histoire du facteur Cheval / L'incroyable ... / (1918, reg. Nils Tavernier) urmărește istoria adevărată, cu adevărat incredibilă, a unui poștaș rural în care țipa Viața la Lume. Regizorul reușește de minune să reconstruiască acea tensiunea a eroului care a hrănit construirea Palatul. Urmărit de prezența morții a celor din jur și de o muțenie care îl izola de lume, Cheval va fi ascultat doar de natură, de Philomène, cea dea doua soție cu care va avea o fată și la final de Palat. Vedem un om conștiincios (mișcările rigide nu îi sunt stângace, pot fi nesigure, pot fi copilărești dar nu stângace) care, în urma drumului său prin pădure pentru a duce corespondența, se îndrăgostește de o piatră. Privirea lui este alta în preajma ,,șantierului’’ și a fetei, în viața de zi cu zi ține ochii încordați, ca un orb, iar fața este aspră. Pe cât cuvintele ies greu de la Cheval, pe atât amănuntele Palatului sunt nenumărate, bogate, ca niște șopate a mii de ființe. Asemănător cu multe din templele hinduse (un fel de stup părăsit de regină) Palatul vorbește cu creatorul său pe măsură ce crește pe limba pietrelor, mai exact pe limba formelor neregulate prin care se exprimă. Cheval apelează la tehnici rudimentare de construcție, nu cere ajutor, face totul în tăcere simțindu-se multă Viață în actul lui, în trăirea lui.

La moartea fetei urlă, la moartea nevestei îi mulțumește acesteia cum nu i-a mulțumit în toți anii iar Palatul îi continuă povestea și acum. Printre pietre se întâlnesc diverse șoapte, mici texte scrise de el și care iată, însoțesc Palatul în timp. Finalul vieții îi mai smulge opt ani din viață în care construiește un cavou, după aceleași principii, în care este înmormântat.

Am apropiat acest film, din unghiul relației tată fiică, și cu filmele lui Victor Erice: și anume El Espíritu de la Colmena (1973) și El sur (1983). Și acolo avem un tată mut în fața propriului copil, un inadaptat (da, acolo ambele personaje sunt instruite, dar se simte în ele o nostalgie a simplității) un căutător de apă, un crescător de albine. Și iar da, asemănarea se oprește aici pentru că dacă la cineastul spaniol filmele vin dinspre fiice, la regizorul francez filmul vine dinspre tată.