Nu simțeam

, nu am putut simți niciodată
după ore bune de jucat afară,
băgându-mi degețelele printre pozele de familie,
adevăratele trăiri prin care acestea au fost developate.

Mă purtam atent cu ele, cocoțat pe un scăunel.

Acele alunecoase lame de cuțit deghizate în imagini, chiar dacă erau maldăr într-o pungă
eram ferm convins că au o ordine.
Când pipăiam timpul acela îndepărtat din sertarul alb-negru al familiei,
când vedeam prin ferestrele de carton gesturi și zâmbete străine de tot ce era în jur  
mă speriam cât să mă fac mare.

Atunci scăunelul se clătina sub greutatea nouă,
dar eu mă ridicam pe vârfuri și totul se reechilibra.
 
Lumina soarelui își face treaba pe birou peste brațele mele de copil.
Orice zgomot conta în economia amiezii.

Așteptam șoapta ușii de la intrare, cândva se va deschide pentru primul sărut,
pentru primul examen, pentru primul țipăt de durere.

Acum aștept încă o întoarcere de la muncă a unui părinte,

și întâmpinarea regizată astfel încât să nu mă dau de gol că am cotrobăit prin alte amintiri.