Ugetsu sau călătoria spre sine

Când regiza Ugetsu, Kenji Mizoguchi era deja un cunoscut regizor japonez, apreciat de mai tinerii precum Akira Kurosawa. Ugetsu monogatari este mai mult decât o poveste de ambiție a două perechi de a-și găsi un loc propriu într-o lume agitată de mersul istoriei. Este o poveste despre iubire, familie și onoare într-o zonă unde realul și fantasticul se întrepătrund. Îmbinarea dintre real și fantastic nu este stridentă, ceea ce aduce un plus poveștii și filmului, regizorul reușind să ne introducă încet, prin cadre astrale și o coloană sonoră hipnotică (un clopoțel, smuls dintr-un templu budhist, se comportă ca un metronom atunci când ambiguitatea dintre real și fantastic este în plină desfășurare), într-o stare de amorțeală unde fantomele pot deveni materiale. Personajele nu își pierd încrederea în viață, într-o desfășurare față de care aleg să nu se răzvrătească, cel mult aleg să fugă din calea urgiei exterioare dar și interioare (a se vedea drumul disperat pe care îl ia nevasta unuia dintre personaje, ajungând nevoit damă de companie).

Personajele au o putere aparte de a lua totul de la capăt, de a reface un paradis pierdut știind că, într-un fel anume, persoanele dragi care nu le mai sunt fizic alături participă și ele în continuare la treburile casnice, doar că în altă formă.

Personajele din Ugetsu nu își pierd niciun moment capul, orice revedere a persoanelor dragi având darul de a-i readuce cu picioarele pe pământ, oricât de departe ar fi ajuns în zonele astrale sau în egoismul personal. Memoria afectivă nu le este ștearsă acționând ca o ancoră care îi ține legați de realitate, această memorie afectivă fiind o componentă principală a sufletelor rătăcite.

Există victime colaterale în această poveste care, înțelegând natura implacabilă a evenimentelor, își acceptă total și liniștit soarta. Ele nu acuză, nu învinuiesc, ci aleg să aștepte acasă făcând focul și pregătind mâncarea, chiar dacă ele aparțin universului celor decedați. De fapt persoanele decedate sunt surprinse că își continuă viața normală avută până la evenimentul tragic, fie într-o notă maladivă (cele două femei din palat), fie într-o notă casnică.

Înconjurați de război, de imprevizibil, de anarhie personajele reușesc să rămână unite în separarea lor, străbătând răutatea societății prin naivitatea lor, prin țelurile sincere pe care își propun să le atingă și care constituie în cazul lor un numitor comun. Sinceritatea în fața vieții, a sorții îi face să vadă balauri în loc de mori de câmpie (în cazul de față, ei văd cumpărători astrali într-un palat inexistent sau o armură care, odată îmbrăcată, aduce și un spirit de luptător). Însă sufletele lor nu se pierd, ele revin transformate, rămânând cu abilitatea de a simți și lumea de dincolo, de a o reintegra în treburile casnice.

Este un film al maturității, un film al așezării vieții în cotidian, un film liniștit în care singurul lucru care se frământă nu este interiorul, ci exteriorul, adică lutul care menține personajele în viață prin obiectele în care este modelat.