Nastazja sau despre subjugare

Nastazja (Polonia/Japonia - 1994)

Imaginați-vă: un regizor polonez Andrzej Wajda (deja spunând regizor polonez cred că v-am captat aten

ția, pentru că avem un Krzysztof Kieślowski sau Andrzej Zulawski în minte) abordând literatura rusă, mai precis Idiotul (și mai precis ultimul capitol), folosind doar doi actori japonezi. Începând în forță, cu o puternică atmosferă profund ortodoxă (tot zicea Dostoievski pe undeva că există ortodoxie și ortodoxie rusească), filmul (mai mult o piesă de teatru filmat, ajutând la această senzație ecourile goale din scene) se construiește pe două personaje Rogojin și prințul Mîșkin. Puterea filmului stă în îmbinarea flashback-ului cu prezentul, o îmbinare care se face prin legături fine demne de precizia și atenția unui neurochirurg. Așa cum am menționat, filmul păstrează regulile unei piese de teatru (inițial filmul a fost o adaptare pentru scenă), cele două personaje intrând într-un joc hipnotic, lăsându-se posedați de fantomele trecutului. Decorul contribuie și el la realitatea posedării, aducând din acel trecut, prin lumini și umbre, atmosfera martoră a întâmplărilor. Trecerile dintre timpuri se fac insesizabil, solicitând atenția spectatorului, păstrându-se în același timp energia și intensitatea trăirilor. Ca și în My dinner with Andre, Nastazja  este un film unde doi actori reușesc să umple un film de o oră și patruzeci de minute, în cazul de față aducând chiar un plus special care dă valoare și chiar o schimbare radicală a perspectivei din care este privit romanul. 

Actorul care joacă rolul prințului Mîșkin, Tamasaburô Bandô, joacă și rolul Nastasiei Filippovna, reușind un tulburător du-te-vino al expresiilor și al emoțiilor. Astfel, vedem într-un singur actor când personajul posedat de o imagine hipnotică (Mîșkin), bolnavul rigid în mișcări care trăiește totul intens, ceea ce îl pune permanent în preajma pericolului unei crize de epilepsie (un tremur fizic ține personajul  în stăpânire), când obiectul care posedă (Nastasia Filippovna), femeia demonică, impozantă, lejeră în mișcări, care domină prin gesturi și expresie lumea din jur. Acest du-te-vino nu este doar între personaje, ci și în interpretarea lor, văzând în Mîșkin când timidul tânăr când curajosul îndrăgostit descoperit, sau în Nastazja când indecisa femeie, când drăgăstoasa și protectoarea iubită.

Nastazja este o capodoperă prin curajul regizorului, prin delicatețea cu care este prezentată noua viziune (puțin altfel și ar fi fost scandalos), prin interpretarea celor doi actori (Tamasaburô Bandô este unul dintre cei mai buni actori care joacă roluri de femeie - Onnagata), prin decorul și jocul luminilor (da, luminile și umbrele au roluri în această scenă). O interpretare a romanului lui Dostoievski (după cea a lui Kurosawa din 1951) care păstrează atmosfera din roman, concentrându-se pe un singur moment, momentul final care, asemeni momentului final al unui condamnat la moarte, cuprinde tot trecutul, cu toate intensitățile și chiar cu toate posibilitățile evenimentelor. Îndrăgostitul ia locul persoanei de care este îndrăgostit, trăind acest blestem al dublei trăiri, sporindu-și fără scăpare subjugarea în dragoste.