Un foc viu pe drumuri înghețate

 

Agnès Varda alege calea mai grea a filmului, asemeni lui Robert Bresson, reușind să impresioneze mai puternic decât orice superproducție de masă.

Sans toit ni loi (Vagabonda) este o întâlnire a filmului artistic, cu filmul documentar și cu filmul document, o reconstituire reală făcută pe un itinerariu personal, interior al unui personaj care traversează pelicula. Martorii reali, rupți de pe traseul vieții lor pentru câteva minute de exprimare onestă, necosmetizați, oferă o greutate aparte povești, și o apropie pe Mona (Simona) de privitor. Începând dur, cu o imagine greu de urmărit, filmul impune un îngheț care va fi ca o zodie pentru 1 h și 45 de minute. Înghețul în destinul fiecăruia, înghețul în conștiința celor din jur care nu pot face nimic pentru a ajuta, nu în ultimul rând înghețul fizic, real, dând senzația de sfârșit de lume. Lumea, ca o casă veche, părăsită, o casă cu multe camere aflate în degradare (fizică, morală, spirituală).

Traseul Monei este o ocazie de a ne prezenta o radiografie a unei societăți, a unei perioade istorice, a unei zone geografice care construiesc cumva (sunt responsabile) de traseul Monei. Intrând în contact cu oameni din diverse pături sociale Mona nu trece neobservată, lăsând urme mai adânci decât lasă cei intervievați să se vadă (este marcantă imaginea cu cele câteva momente de tăcere și lacrimi pe care Assoun le dă ca răspuns în fața camerei de filmat).

O vagaboandă, venită de nu se știe unde, călătorind pe timp de ger doar cu un cort foarte subțire, este o metaforă a fragilității ființei umane pe drumurile vieții. Vagabondajul ei - o somatizare a unei stări de a fi în lume pe care o traversează în tăcere, fără dorință de exteriorizare.

Acest dute-vino între documentar și filmul artistic, ca și necosmetizarea (pe care am mai pomenit-o) atât a personajelor cât și a decorului sau a dialogului dau o notă puternică de real poveștii, punând la lucru privitorul. Pentru că da, ca într-un joc al asociațiilor, suntem lăsați (în set-up ul filmului și pe mâna backrund-ului personal) să adăugăm noi secvențele lipsă din traseul turistei cu cortul pe timp de iarnă.

Ca un câine polițist Agnès Varda amușină ultimele urme ale Simonei, răscolind printre șoferii de tir, proprietari de pensiuni, barmani, îngrijitoare, refugiați orice tresărire, orice lacrimă, orice tăcere care să ajute la re:construcția portretului unei tinere care își ducea în spate mai mult decât un rucsac murdar. O tânără care cumva întruchipa ceea ce ceilalți nu aveau curajul, puterea să manifeste în viețile lor (vezi întâlnirea cu absolventul acelui master în filosofie), și anume decepția în fața vieții.