Raluca Panait are nevoie de poezie ''aşa cum ar avea bolnavul de cancer nevoie de citostatice''

vezi lista completă a invitaților pe blog > aici

Raluca Panait ascunde în versurile mature pline de trimiteri livrești, cum șade bine unui poet aflat la începuturi, multe amănunte personale. Dar nu le subliniază prin metafore ci le lasă libere, ca niște vorbe aparent spuse la întâmplare, aparent pe fugă pe care nu insistă. Astfel, rezultă o poezie rarefiată care te poate surprinde la orice cuvânt. Pentru că Raluca se simte bine pe drumul unei poezii cu un mesaj matur, chiar dacă asta înseamnă să vadă, de exemplu, partea monstruoasă a părinților sau mai bine zis a stării de a fi părinte. Îi dă și iubirii partea ei de atingere carnală, dar mereu în cazul ei (ca și în cazul călăuzelor spirituale pe care le numește) poarta de intrare (în cazul de față pielea) este zgâriată, deschizând noi paliere ale sentimentului atât de cântat. 

Întâlnim o poezie în care imaginile sunt ținute în frâu, o poezie în care vedem cum încearcă să nu piardă pe drum mesajul pe care ține să îl transmită. 

(n. 22 iulie 2001, Caracal)

Activitatea literară:

PUBLICAŢII: Revista ,,Vitralii romanaţene”, Antologia ,,Cea mai nouă poezie” (Zilele de poezie ,,Constantin Virgil Bănescu”, Ediția a IX-a), Antologia ,,Conexiuni” – Ediția a IXX-a, Antologia ,,Moștenirea Văcăreștilor – Laureați ai ediției 51”

PREMII LITERARE (2019): Trofeul ,,Poesis Litera” la Festivalul Naţional de Poezie şi Proză ,,Mihai Eminescu, Premiul ,,Vasile Voiculescu” pentru Poezie (secțiunea Elevi licee) în cadrul Concursului Național de Creație Literară ,,Vasile Voiculescu”, Premiul Național pentru Poezie la Festivalul-concurs Național de Literatura ,,Moștenirea Văcăreștilor”, Premiul II la Concursul Național de Poezie ,,Tradem”, Premiul II la Concursul Național de Poezie ,,Ion Chichere”

s

te-am pus să citeşti cartea mea preferată

și după mi-ai zis

cu entuziasmul unui copil

care descoperă legea atracției gravitaționale
că eu sunt alice a ta

(dacă stai să te gândești noi am sfidat legile fizicii

pentru că nici distanța nu ne-a împiedicat să ne fim aproape)

nu te-am sărutat niciodată
dar ți-am numărat
tăieturile şi arsurile de pe brațe
(ştiu că mereu ți-ai stins țigările pe încheieturi
chiar dacă nu voiai să vorbim despre asta)
am numărat şi ghețarii care ți se topeau în ochi înainte să adormi
şi spitalizările involuntare sau psihiatrii care nu au înțeles 
de ce vrei atât de mult să fugi din tine

şi da honey asta mi se pare cea mai pură formă de intimitate
pentru tine am vrut să decupez cerul
în plasturi sau poezii 
(nici nu mai ştiu dacă e vreo diferență între astea două)
pe care să le lipeşti

peste tăieturile şi arsurile alea
şi cumva să şteargă urmele abuzurilor
sau măcar să te umple de albastru
şi să înveți să respiri

ştii

i still get high on deep conversations
but nobody's despair turns me on like yours

şi mă întristează să aflu
că înainte de noi
au fost julio cortázar & alejandra pizarnik

tú no me quieres viva
tú me quieres feliz

dar nu înțelegi că până să te cunosc
am crezut doar în pastilele de făcut fericire

p

trei shot-uri şi zâmbetul ăla ca o ceață colorată

care ți se lipeşte de piele până

devine parte din tine

într-o noapte bolnavă care căzuse între piepturile noastre

şi aştepta să o strângem în brațe

(bineînțeles - un pretext ca să ne strângem noi

în brațe

dar eram prea amețiți

ca să realizăm asta)

nici nu ştiu ce fredonam atunci

loving strangers sau i fell in love with a dead boy

dar ştiu că m-ai oprit la un moment dat

şi mi-ai zis aşa

cu gravitatea cuiva care anunță că va cădea un asteroid

se vor lipi continentele

sau orice alt lucru important de care ar depinde soarta omenirii

tu mi-ai zis că dacă ai avea o iubită ca mine

te-ai mai gândi dacă într-adevăr nu vrei copii

şi atunci m-am simțit ca o stradă pe care s-au stins toate felinarele

pe care nimeni nu mai trece pentru că are numai gropi

şi pietre colțuroase în care ți s-ar tăia inima dacă ar aluneca din buzunare

te-a mirat atât de mult

că nici nu am mai fredonat

nici nu am mai vrut să bem împreună

ar fi trebuit să îți spun

că mi te imginasem citindu-le poveşti copiilor noştri

sau că îi văzusem

învățând să meargă de-a buşilea

apoi în picioare şi după pe bicicletă

bucuria noastră când ne-ar fi spus mama şi tata

primul dinte căzut

primele lor iubiri

şi după nesiguranța

teama că vom alerga după ei

pe cele mai înalte blocuri

că nu ne vor lăsa să îi ținem de mână

când încearcă să traverseze pe roşu

teama că boala

care i-a ținut treji şi speriați pe părinții noştri

va fi al doilea lor prenume

curat la nivel de ocd dar nu chiar

am nevoie de traume

aşa cum ar avea bolnavul de cancer nevoie de citostatice

nu-mi pasă că-mi va cădea tot părul

că voi ajunge să îl înghit din cauza țipetelor nerăzbunate

sau că în urma mea va trebui să vină cineva

şi să măture cu scârbă toată mizeria

în momentul de față

nu-mi pasă decât să râcâi varul

de pe piele

chiar dacă uneori se desprinde cu bucăți de carne

ştiu că doar aşa

voi putea ajunge dimineața la gară

cu o valiză de scame galbene dintr-un soare

pe care nu l-am mai văzut de câțiva ani

şi o piele nouă

într-un trup curat ca o casă proaspăt închiriată

unui tânăr cuplu fericit care aşteaptă

venirea pe lume a primului lor copil

la fel cum aşteaptă trupul meu cel curat

venirea trenului

care să desprindă dracu odată

şi varul care nu se mai vede

dar încă pătează

pereții din camera bebeluşului

cu fericirea însă nu te poți obișnui

te obişnuieşti cu buzele muşcate până la sânge
& durerea din gât când încerci prea mult să opreşti lacrimile;
cu genunchii strânşi la piept şi lipsa altor îmbrățişări;
cu micile electrocutări, cu vânătăi, cu mâneci lungi şi tăieturi făcute în acelaşi loc;

te obişnuieşti cu privarea de somn, cu insomnii şi conştientizarea
că somn egal coşmaruri egal dublu şoc;

te obişnuieşti să nu îți mai tragi mâna când vezi că arde, să nu mai opreşti aragazul;
să nu mai fugi când îți dai seama că eşti urmărit pentru că oricum nu contează;
să nu te mai speli, să nu mai mănânci, să nu te mai ridici din pat;

te obişnuieşti cu inerția, cu atingerile unor oameni care nu mişcă nimic în tine,
cu săruturi şi dragoste din milă.

dar nu te poți dezobişnui
de mecanismele de supraviețuire.
când cineva încearcă să îți deschidă uşa,
te întrebi ce dracu e în neregulă cu el

şi după îți ții corpul cu forța sub apă,
așteptând.

     ojciec

locul meu preferat e mereu lângă fereastră
mai ales toamna
iubesc să mă uit la păsările astea care pleacă
mă gândesc la tine ojciec
şi la cum voi pleca din mine însămi când vei veni acasă

nu mai vreau să mă întorc acolo niciodată
nu mai vreau să mă întorc la tine
să te văd măcar
mi-ai reproşat odată că nu te-am îmbrățişat
după mi-au reproşat şi alți oameni
că am devenit rece
sau că sunt rece şi caldă în acelaşi timp
şi de atunci toate gesturile mele ojciec
sunt mecanice mai ales cele îndreptate spre tine

pot să îți zic că te iubesc
şi în acelaşi timp să visez că îți pisez inima cu ciocanul
apoi hrănesc papagalii cu ea
în timp ce inima mea este sub mixer

haha chiar am visat toate chestiile astea
şi tocmai din cauza lor mama & carla m-au trimis la psiholog
dar eu nu vreau să merg ojciec
eu nu vreau să le vorbesc lor despre tine
ce să spun până la urmă
că mi-a fost dor de tine ani întregi
că mi-a fost dor de tine şi atunci când ai fost lângă mine
nu funcționează aşa

ei nu pricep ojciec
eu nu am nevoie să îmi povestesc viața în fața unui străin
nu am nevoie nici de pastile
nici de ceaiuri nici de alcool
astea sunt antidoturi temporare
nici măcar scrisul nu e un antidot permanent
ştii pe sylvia şi virginia nu le-a ajutat că au scris
sau au fost la psiholog
până la urmă faci tot ca tine
şi după ce o faci o dată şi nu îți iese
o faci din nou şi din nou
până reuşeşti

eu nu am nevoie să scriu despre tine ojciec
eu am nevoie de tine
şi de căldură
d-aia umană nu de la soare
am nevoie să mă ții în brațe
şi să îmi spui o poveste
cu oameni care nu îşi ies niciodată din minți
oricum ăsta e happy-end-ul la care visăm toți