La fille sur le pont sau când iubirea devine

 filme despre care am scris >  aici


La fille sur le pont (1999) în regia lui Patrice Leconte este un film care cu greu poate fi uitat de către un

cinefil. Poate povestea atrăgătoare, poate dialogul tăios (mai tăios decât cuțitele), poate exotismul circului să fie ingredientele care contribuie la farmec.

O tânără depresivă Adelle (interpretată de Vanessa Paradis) se trezește pe marginea unui pod din Paris încercând să se sinucidă. Este oprită de către Gabor (interpretat de Daniel Auteuil) un aruncător de cuțite aflat la final de carieră care, la început dintr-o pornire egoistă, se decide să-și reia numerele care l-au făcut celebru având-o pe ea ca asistentă. Încă din acel moment se naște întrebarea: cine pe cine a salvat în acea noapte de pe pod?

Povestea de dragoste, în care nu apare nici un sărut deși suntem în Franța (Paris), se consolidează pe lucruri mărunte și neașteptate, pe gesturi care imită miracolul fără să îl excludă. Micile jonglerii ale lui Gabor mi-au amintit de cele din La vita e bella în care Giudo (Roberto Benigni) se apropie de Dora (Nicoletta Braschi), întărind convingerile că în dragoste totul depinde de crearea și gestionarea iluziilor (nu am zis minciunilor). Gabor privește puțin superior fragilitatea tinerei asistente, fără însă a impune nimic, fără a o forța să renunțe la a filtra cu cei din jur. Adelle se aruncă în această aventură a vieții ca și când s-ar arunca de pe pod, chiar dacă situațiile în care se vede prinsă sunt departe de a-i oferi confortul și siguranța psihică spre care tinde. Ba aș spune că o duc spre cealaltă extremă testându-i limitele. Gabor, pentru a atrage spectatori la numărul său considerat învechit, se decide să arunce cuțitele orbește sau în timp ce ea se învârte pe o roată de lemn. Adelle, așa cum menționează la începutul filmului că îi e caracterul, se încrede orbește în Gabor, micile răni survenite în timpul programelor aducându-i doar câte un zâmbet dulce pe buze.

Dialogul dintre cei doi este mereu exploziv, surpinzător atunci când ei sunt la kilometri depărtare sau despărțiți doar de o ușă de cazino.Fiecare personaj învață că fugile își au rostul lor în viață, și că în anumite momente ele devin un nonsens din moment ce ai găsit pe cel de care aveai nevoie.

Vanessa Paradis joacă foarte bine rolul de tânără dezamăgită și dezechilibrată, gesturile și mimica fiind decisive în anumite momente din film (și de ce să nu recunosc apetisante). Daniel Auteuil interpretează pe misteriosul în haine frumoase, poate la fel de dezamăgit ca Adelle, dar care nu își arată slăbiciunile, nu din cauza unei lașități, ci din convingerea că în acel moment viața lui se va sfârși.

O poveste de dragoste atrăgătoare care evită dulcegăriile și declarațiile lacrimogene, o poveste alertă,care are grijă însă de personaje în orice postură s-ar afla. El trebuie să reînvețe stăpânirea de sine, mânuirea cuțitelor ținând foarte mult de starea sa de spirit. ea trebuie să învețe încrederea în celălalt și prețuirea celui important. Numărul aruncătorului de cuțite depinde foarte mult de parteneră, și asta se va vedea foarte limpede că așa este în momentul când Adelle va pleca. Finalul m-a dezamăgit puțin, mi s-a părut ușor forțat, căutat, în nota finalurilor filmelor de dragoste oridnare. Oricum, scena de amor dintre cei doi este una aparte (aș zice unică) și compensează eșecul finalului. (vezi filmulețul)

Aș mai mai vorbi despre coloana sonoră care se prelungește parcă în visul din noaptea de după vizionare (cred că aici este și vina imaginii alb-negru, dar și al fundalului ușor difuz). Melodii precum I'am sorry (Brenda Lee) sau Who will take my dreams away (Marianne Faithfull), vor rămâne sigur o bună perioadă de timp în memorie alături de film.