Hannah and her sisters sau despre cum să spui Hare Krishna fiind un evreu care a trecut la catolicism

filme despre care am scris >  aici

Din nou un film regizat de Woody Allen mi-a atras atenția, Hannah and her sisters (1986) . Cu o distribuție valoroasă (Barbara Hershey, Dianne Wiest, Michael Caine) filmul păstrează proporțiile realizărilor lui Woody Allen, focalizându-se pe momentele personajelor, surprinzându-le tumultul și trăirea interioară. Viața de familie nu este nici secționată, nici dramatizată în exces, doar redată spectatorului sincer și curat. Filmul urmărește o anumită perioadă de timp a unor personaje angajate în viața socială și mondenă. Se vorbește foarte puțin despre Hannah, deși tot ce se petrece în jur are legătură cu ea. Hannah este un pivot, o nevastă iubitoare, o soră înțelegătoare, o fiică model-se spune în film. Dar mai departe vă las să vedeți voi.

Filmul atrage prin curgerea scenelor, dându-ți senzația că sunt mai multe povești care se tot intersectează, aparent fără legătură. Nu există o 'voce' care să povestească toate scenele, care probabil ar oferi un punct unilateral de vedere, ci în fiecare poveste, personajul care se află în centru atenției este povestitorul. Acest lucru m-a atras, a apropiat filmul mai mult de mine, a fost ca și când personajele veneau pe rând și își spuneau cauza.

Chiar dacă anumite gesturi pot părea excesiv de moralizatoare pentru acest secol, chiar dacă petrecerile în familie care se repetă periodic pot părea plictisitoare și prea formale (semănând cu petrecerile de crăciun din anii "80), filmul m-a atras totuși prin felul în care este urmărit fiecare personaj. Woody Allen (Mickey) interpretează același personaj guraliv și cu un ascuțit spirit de obervație care trece însă printr-o criză existențială majoră. El reușește cumva să vindece personajul de ipohondrie, înclinație care se întâlnește, culmea, și în rolurile anterioare, și să reașeze viața pe care o suporta cu greu. Mă gândesc dacă nu cumva Woody Allen chiar a vrut să vindece personajul, pentru că eu îl văd pe el interpetând același rol de-a lungul filmelor, același personaj în căutarea unei împăcări interioare.

Ca în celălalte filme ale lui Woody Allen, personajele sunt foarte veridice, gesturile și frământările lor se confundă cu ale noastre, spectatorul putând lesne să-și exerseze puterea de empatie. Poate fi considerat un film de casă, de familie, dar un film care nu minte, care nu înfrumuțesează anumite gesturi. Trăirile interioare ale personajelor sunt explicate de vocile lor interioare, lucru care dă o notă în plus filmului. Totul este redat nu lipsit de o notă amară și de o notă tristă care însă, o să înțelegem din film, fac parte din viață.

Coloana sonoră aparține orașului New York, pot spune că este neutră față de trăirile și întâmplările personjelor. Ea redă pulsul decorului, și merge mână în mână cu filosofia ce se degajă din film. Nici chiar în momentele mai tensionante (pentru personaje), nu devine mai sobră, nu urmărește drama în curs (vezi scenele în care Mickey face tomografia).

Recomand filmul pentru spunerea poveștii, pentru umorul fin marca Woody Allen, pentru modul frumos în care se trezește personajul Mickey, punându-și întrebări pe care mi le pun și eu dar nu cu atâta curaj. Și toate acestea, cum spuneam, fără dramatizări în exces. L-aș numi un film de Duminică la amiază, dar știu că această numire poate însemna o dezaprobare a valorii lui. Așa că o să-l numesc doar un film de urmărit.