Poezia ca flux semiotic - "de-a buşilea prin aer"

George Paşa s-a oprit şi el asupra volumului /de-a buşilea prin aer/. Articolul iniţial îl puteţi găsi aici.

dacă mai există un doritor al acestui volum, aştept să mă contacteze

A treia carte de poezie a bucureşteanului Ştefan Ciobanu, „de-a buşilea prin aer”, a apărut în 2013, la editura „Tracus Arte”. Volumul are 100 de pagini, inclusiv cuprinsul, fiind structurat în patru cicluri poetice: „mi-ar fi plăcut să aud un val”, „de-a buşilea prin aer”, „drum bun domnule nimeni”, „no need for speed”. 

Oarecum unitar ca viziune poetică, volumul acesta marchează o maturizare stilistică, aproape neeexistând vreun poem căruia să îi reproşezi vreo stângăcie formală sau conceptuală. Abil constructor de imagini poetice, dar şi priceput în deconstrucţia unor scheme prozodice şi clişee conceptual-formale epuizate de către optzecişti, Ştefan Ciobanu ne propune o lume poetică stranie, frizând absurdul, dar dincolo de grotesc, o paradoxală ordine într-un haos de semne atât ale interiorului, cât şi ale realului schizoid. De aici, poezia sa oscilează între intimismul deprimist, derizoriul mizerabilist, pe care îl transcende, şi suprarealismul de cea mai bună calitate. Mai precis, viziunea auctorială sintetizează aceste experienţe poetice într-un univers personal, unde nota de angoasă este depăşită prin ironie şi paradox, amintind vag de Marin Sorescu sau de Gellu Naum. 

Nu se poate spune că nu ar exista vreo noimă în construcţia imaginarului poetic al volumului, chiar dacă ideile poetice difuzează într-un amalgam eteroclit de semne. Accentul este când pe stare, când pe imagine, ornată cu metafore şi alţi tropi de efect, când pe ştiinţa alegerii contrapunctului, când pe „dialog” poetic fie cu alteritatea, fie cu fiinţa iubită. 

Spuneam despre un real schizoid, fiindcă acesta contrariază, de cele mai multe ori, aşteptările eului poetic şi ale cititorului. Deşi lumea se umple cu semne, ea pare, în mod paradoxal, dominată de o absenţă de neînţeles a sensului. De aceea, poetul îi dezvăluie lipsa de transcendenţă, proiectându-şi propria sa viziune, una spectaculară, cu imagini care par a se anula una pe cealaltă, dar, în realitate, fac parte din acelaşi „flux continuu” de semne. Exemple în acest sens sunt nenumărate: „chiar dacă merg spre birou/ ştiu sigur că am întors spatele/ şi am fugit spre gaura neagră care m-a urmărit/ în tot acest timp” („dimineţi de rezervă”, p. 21); „sărutul vine fără paşi ca un monstru de căldură/ aud ceasul lovind cu ciocanul de judecător” („poemul de care îmi e dor”, p. 34); „fotografiez colegii de şcoală/ le spun să se depărteze să intre toţi în cadru fie şi claie/ ei se urcă în trenuri se depărtează” („dor de mesteceni”, p. 62); „în seara asta se poate întâmpla orice/ se poate arde becul din faţa blocului/ care pâlpâie de atâtea nopţi” (să le zicem dorinţe”, p. 86) etc. 

Versurile despre care spuneam că, prin ironie şi paradox, amintesc vag de M. Sorescu sau de Gellu Naum nu sunt nici ele puţine. Totuşi, nu se poate vorbi aici despre absenţa originalităţii, doar despre o tehnică poetică similară, prezentă şi la mulţi alţi poeţi ai generaţiilor mai vechi sau mai noi. Pentru că ironia, autoironia şi iubirea de paradoxuri sunt mărci ale inteligenţei poetice. Iată câteva exemple în acest sens: „toate simţurile revin în trup/ alături de ceilalţi muncitori la lucru” („să-mi sculpteze cineva un glonţ”, p. 84); „îmi place seara asta/ noi aici/ luna afară” („prietenului”, p. 81); „afară era frigul acela care/ îţi respectă căldura interioară” („no need for speed”, p. 79); „oamenii au dorinţe mărunte/ cum ar fi să respire sub apă” („omul este om şi-n crucea goală”, p. 68) etc.

Metafora poetică presupune în volumul de faţă mai multe mijloace de realizare, de cele mai multe ori apropiindu-se de cea paralogică a lui N. Stănescu, aproape lipsind aceea realizată prin simpla sintagmă cu determinant substantival. De remarcat este faptul că nu prea există un exces metaforic, prin care să se ajungă la un imaginar greoi, pas sigur spre incomunicabil. Voi enumera câteva dintre imaginile, nu neapărat metaforice, care mi s-au părut surprinzătoare, unele dintre cele mai reuşite ale volumului: „era dimineaţă/ cocoşii nu se închegaseră” (p. 12); „tremur/ plouă cu ace în fiecare colţ de carne/ sunt gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziar/ de pungile goale/ şi alte inimi neînţelese” (p. 16); „soarele vostru nu frige suficient/ prefer să rămân un munte rotitor alături de ceilalţi dervişi” (p. 89); „trebuie să fie o fantă în călcâiele noastre/ prin care să fugim descreieraţi cu sângele despletit prin aer” (p. 95) etc.

Diversitatea mijloacelor poetice de realizare a textelor nu exclude, în opinia noastră, şi unele poeme mai puţin realizate, nu neapărat din vreo eroare de construcţie a lor, ci mai degrabă din impresia deja-văzutului. Ne-am referi în acest sens la poemele „imense” şi „despre tipologiile lui don quijote”. Chiar dacă ne aflăm în faţa unei scriituri autentice, în care, de cele mai multe ori, cuvintele creează starea, trezind fiorul liric şi lăsându-ne, uneori, perplecşi în faţa de neînţelesului, totuşi, ar fi necesară, uneori, o decantare a imaginarului poetic, astfel încât mesajul să nu se împiedice în faţa prea marii dificultăţi a codului. Spun aceasta, deşi nu sunt un adept al „poeziei leneşe”, însă cred că importantă este şi ideea. Pentru că, la urma-urmei, poezia este un act de comunicare.

Prin urmare, volumul „de-a buşilea prin aer”, chiar dacă, aşa cum spune şi Marian Drăghici în nota de prezentare de pe coperta a patra, nu excelează prin noutate stilistică, aduce cu sine o lume poetică nu neapărat fascinantă, dar în mod sigur personalizată şi cu (în)semnele autenticităţii.