Jazz fusion

de-a bușilea prin aer, ed. Tracus Arte 2013

Această cronică a lui Dan-Liviu Boeriu a apărut în data de 7 ianuarie pe site-ul literatura de azi. Îi mulțumesc pe această cale pentru timpul acordat volumului.

Ceea ce observ la mulți dintre poeții tineri afirmați în ultimii ani este tendința, foarte discretă, de a reveni la un soi de retro-lirism (considerat desuet), însă prin completarea lui brutală cu bucăți de mizerabilism. De regulă, procedeul – aproape matematic – e următorul: poezia își propune să revitalizeze emoția simplă, adoptând o retorică a iubirii, a gingășiei, a frumosului convențional, însă autorul are grijă ca – chiar din titlu sau, mai des, spre sfârșitul poemului – să trântească hotărât o sentință fie vulgară, fie minimalistă, fie pulverizatoare. Fiecare dintre aceste construcții îți dă impresia unui pictor care, după ce s-a chinuit câteva săptămâni să redea un cer perfect, alege la final să-și mânjească pânza cu fecale, ca nu cumva să fie acuzat că iese vreun milimetru din matca „ideologică” fără de care s-ar simți pierdut. Nici măcar nu mai e vorba despre o derivă identitară, câtă vreme o astfel de ruptură în logica intrinsecă a poeziei a devenit, pare-se, regulă.

Ștefan Ciobanu, o idee mai relaxat decât congenerii lui, face acest pact într-un mod candid, care nu deranjează. Asta și pentru că, în cazul lui, poezia are temeiuri precise, foarte strict conturate, iar o disoluție compromițătoare de tipul celei enunțate mai sus nu e un scop în sine. Poetul scrie cu lejeritate, cu siguranța unuia deja trecut prin focurile debutului, iar rezultatul e o mixtură simpatică, vioaie, cu conotații mai adânci decât lasă să se întrevadă decorul pe care îl creionează subtil. Senzația e de încropeală cu cap, un jazz fusion reușit și, deseori, uimitor prin claritatea mesajului. De exemplu, ideea unei sensibilități puternice se estompează, la Ștefan Ciobanu, nu prin coborârea ei într-o zonă a acceptabilului comun, ci prin completarea meditației (având accente suprarealiste) cu o trimitere la preocupări fiziologice banale: „mă plimb noaptea pe străzi / nimeni nu știe dar uraganul despre care se vorbește la meteo / arătat de bățul lung / iese din oasele mele răvășind foile crainicului // în fața librăriei cărturești văd în iarbă o aripă de elefant / urmează să fie lansată o carte pentru copii sau / iubirea mă freacă la ochi sau / cine știe ce dracului am mâncat aseară” (p.15) 

Unul dintre cele mai tulburătoare poeme ale volumului „De-a bușilea prin aer” este „Zdrențuim”, unde memoria ne apare ca un ceas deșteptător, obligându-i pe posesorii ei la o contemplație simbolică și la o recreare fictivă a unui trecut niciodată încheiat pe deplin. Recuzita e simplă, însă tabloul complet capătă culoare și o vagă sugestie ontologică: „am văzut în grădina blocului / un cap de păpușă peste care / o să crească un copac / de crengi vor atârna membre din plastic // capul va fi foarte fericit / pentru că va avea din belșug ceea ce acum îi lipsește / și foarte trist / pentru că va fi în adânc // camioane pline cu membre din plastic / vor trece pe stradă spre groapa de gunoi / lăsând în urmă un voal de mireasă” (p.14)

Raportarea la lume se face fie de pe poziția unui participant la miracol (mai ales acolo unde sentimentul e plenar și evidențiat cu mândrie și recunoștință: „în intimitate auzeam o barcă pălmuită de ape / inimile ni se zbăteau alături de puii din ouă / așteptam să ne fie cioplite pleoapele” - p.7), fie prin cabotinismul egofil al celui care se crede indispensabil în ecuația generală. Însă, chiar și aici, poetul îți dă senzația unui ins care nu se ia foarte în serios, dorind să-ți transmită adevărurile „tari” fără a scăpa din minte că face parte dintr-un joc ale cărui reguli le-a acceptat din inerție. În timp ce asiști la devoalări mistice ori povești cu tâlc, ți se face ștrengar cu ochiul, ca și cum stilul în care se împachetează sentințele e cel puțin la fel de important ca mesajul însuși: „arunc bricheta roșie în pubela verde / cade în prăpastie cu zgomot / de știe întreg mapamondul unde mă aflu” (p.9)

Întâlnirea cu celălalt, înțeleasă, de data asta, nu ca intrigă amoroasă, ci ca simplu exercițiu de igienă socială, ia la Ștefan Ciobanu dimensiuni apocaliptice. Poetul are o plăcere aproape sadică în a descrie scene unde imposibilitatea dialogului se transformă, oniric, într-un decor hiperbolizat și terifiant. Kinetica puternică a tabloului se naște acolo unde realul a fost evacuat. Locul previzibil al interacțiunii e luat de imaginația bogată, colorată și haotică. Poetul nu face altceva decât să înlocuiască eșecul dialogului cu bucuria „paradisului” autocreat: „ce mai fac? / îmi plimb cuiburile goale din corp // nu ca atunci / când mă întorceam cu trenul mai mult pe umeri / cel din față citea dintr-un ziar enorm / nu i-am putut vedea nici un milimetru din chip / am adormit l-am auzit deschizând cu greu ușa / dând din aripi depărtându-se țipând din înalt / vagonul se rostogolea pe câmp / lovit de ceva din lateral” (p.50) Tot printr-o autosugestie se poate crea liantul necesar pentru ca mușuroiul urban și imens să capete vigoare. Ca să poți afla rostul și fericirea regăsirii în ceilalți, e nevoie de un extrasimț, de o capacitate supraomenească de a stabili contactul. Nu mai sunt suficiente căile „clasice” de comunicare, e nevoie de o imersiune voluntară într-un sine depersonalizat și capabil să înțeleagă ceea ce acum pare imposibil de priceput: „metroul care mă duce la ștefan cel mare este foarte curat / se umple treptat până nu mai rămâne nici un scaun liber / glasurile oamenilor seamănă cu țipetele de pescăruși / dacă închizi corect ochii” (p.53) Foarte reușite mi s-au părut și acele poeme în care ironia subtextuală potențează sentimentele pe care ele le reclamă. Poetul jonglează aici, aproape perfect, cu motive disparate din care se ridică, și mai apăsat, o concluzie afectivă puternică. Nicio stridență imagistică nu interferează cu această scenografie a deriziunii, cu acest mod onest de a reevalua regretul: „eram în perioada aceea / când după o plimbare atât de lungă / aș fi vrut să o reiau / aveam impresia că pe undeva / pe una dintre străduțe / am suferit prea puțin” (p.80); „în fiecare dimineață / sunt cu un soare mai aproape de moarte / din acest straniu corp / mă privesc în oglindă și-mi văd în spate / ucigașul” (p.87)

Cea mai reușită poezie a volumului, în ciuda titlului de un gust îndoielnic (ce spuneam în primul paragraf?), mi s-a părut „Omul este om și-n crucea goală”, un adevărat tribut adus morții, de o sensibilitate și o acuitate aparte. Este, cred, punctul culminant al volumului și reprezintă, comprimat, în imagini tandre și zguduitoare deopotrivă, o întreagă concepție dramatică asupra existenței. Poemul e fără cusur și îl reproduc în totalitate: „oamenii au dorințe mărunte / cum ar fi să respire sub apă // în mediul acela / unde sunetul se mișcă autist // uneori așteaptă leșinul sau mașina cu pâine / își întâmpină moartea în șoșoni / construiesc zgârie nori în loc de zgârie morți / se îmbrățișează pentru a pune între ei / virgulă // morfina le mătură durerile cu târnul / fără mămoșenii // îi pândește rugina / o piatră în praștie le lovește tâmplele luându-le locul // pe scaunul de pe verandă / rămâne adesea aerul / dându-se în balansoar” (p.68) Dacă aceasta este direcția lirică și estetică spre care se îndreaptă Ștefan Ciobanu, am convingerea că, pentru el, lucrurile se vor așeza sub o stea norocoasă. 

Cu toate mențiunile făcute mai sus, „De-a bușilea prin aer” rămâne un volum senzorial, inteligent construit, după lectura căruia interogativitățile tale capătă un contur mai precis. Eterogenă și pe alocuri lipsită de coeziune, poezia lui Ștefan Ciobanu e forma de protest la adresa lumii a unui timid incurabil și fantezist.

            (Ștefan Ciobanu, „De-a bușilea prin aer”, ed. Tracus Arte, 2013)