Stăpânul metaforelor

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 28.02.2014 sub semnătura lui Felix Nicolau.

Ei bine, nu prea des ţi se oferă şansa de a scrie despre un poet care pentru o singură poezie a încasat 1.200 euro de la un post de radio! Nu că această şansă s-ar reflecta în vreun fel asupra bugetului criticului...

Norocosul şi meritoriul autor, Ştefan Ciobanu, lucrează la Institutul de Statistică şi organizează întâlnirile de muzică, teatru şi poezie ale Pariului pe prietenie din Bucureşti. După cum se vede, cam multe posibilităţi ca arta lui să fie cântăcioasă. Dar să vedem! „De-a buşilea prin aer”, Editura Tracus Arte, sugerează un urcuş anevoios către sfere înalte. Înăuntrul volumului, însă, atmosfera nu e, din fericire, chiar atât de rarefiată. Poate şi datorită faptului că poetul e absolvent de psihologie, pendulând, astfel, între Heidegger şi Sartre, adică e metafizic, dar şi împământat printr-un existenţialism „sănătos”.

Nu degeaba există un moto din Tristan Tzara, căci metaforele şi comparaţiile spiralate nu sunt puţine în volum. Oare nu le plăcea dadaiştilor să defileze prin Cabaret Voltaire înveşmântaţi în haine episcopale? Copilul euforic şi pur dă startul: „turnul avea forma unui gât de lebădă/copilul alerga pe scări/lumina cădea în urmă făcând piruete/pereţii de cărămidă erau calzi/îi plăcea să se sprijine de zidul roşu/când sărea câte o treaptă/ecoul paşilor era un spirit eliberat dintr-o lampă//în mijlocul pieţei/sculptorul ne azvârlea surplusul de piatră/răsfoiam frunzele pe care le atrăgeau formele noastre încă nedefinite/în intimitate auzeam câte o barcă pălmuită de ape/inimile ni se zbăteau alături de puii din ouă/aşteptam să ne fie cioplite pleoapele” (Copilul). Cum se observă, toate simţurile sunt puse la bătaie, fără a monta suprapuneri sinestezice, însă. Imaginea complexă şi supraetajată are o imprecizie care nu l-ar fi satisfăcut pe un Ezra Pound. Dar nici sugestia nu dă tonul, ci metaforizarea arborescentă şi sentimentală. Noroc că nu învechită.

Romanţe fanteziste

În primul rând, poetul este un peisagist delicat: „la primele ore bruma răspândeşte culori ude”. Figuraţia deviază urgent însă spre spectral, dorinţă şi amintire. Tablourile se pshihologizează mereu: „mi-ar fi plăcut să aud un val/să văd oamenii ca pe nişte radiografii/pe care ţi se arată cancerul/într-o pată”. Boala şi recuzita ei, plus o anume dramatizare a protagonistului poetic sunt ambele moşteniri de la bunica simbolistă având curte cu nuc, cândva, în provincie sau mahala: „până una alta strâng filtrul tuşesc la stop/trec pe sub zebra vie/magicianul a făcut să dispară ţigara/mă îmbrac din mers ca un supererou/mă prezint frumos/ştefan/oferind mâna care seara devine/scară de incendiu” (mi-ar fi plăcut să aud un val). Acest fel retro de a face „pluta prin cameră” îi va încânta pe mulţi, în timp ce pe moştenitorii doimiismului o să îi facă să strâmbe din nas.

Vedutele melancolice şi close-up-urile metaforizate nu mai ţin de poezie de ceva vreme pentru unii. Pentru alţii, mai numeroşi, ele constituie substanţa adevăratei poezii, cea care se citeşte cu plăcere. Iată o romanţă: „păsări zburau din stufăriş/tresăream printre picături în mijlocul ceţii/călătorind cu barca//nu ştiu cum dar când s-a luminat/malul nu mai era/cu o ţigară în colţul de sus al gurii statuia se oprise din vâslit/privea în jur coatele îi ieşeau din genunchi/respira foarte aproape de mine/foarte departe//becul a început să pâlpâie pe fundul apei” (ocean). Poza şi aranjarea patetică ori scenică a decorului predomină. La lectură publică asta poate impresiona: „camioane pline cu membre din plastic/vor trece pe stradă spre groapa de gunoi/lăsând în urmă un voal de mireasă” (zdrenţuim).

Retro este cel mai nou: performatismul

Există şi multe momente de îmbărbătare, când imaginile se înăspresc („centrul oraşului este tot un deşert/numai că firele de nisip au forme de oameni”) sau se înviorează prin originalitate („fac dragoste cu iubita până ne apar lacrimi pe sexe”). Totuşi, aceste imagini au iz performatist, de depăşire a ironiei postmoderne înspre tandreţe şi umanitarism. Din acest punct de vedere, poetul este pe val. Iată-i frumuseţea americană: „tremur/plouă cu ace în fiecare colţ din carne/sunt gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziar/de pungile goale/şi alte inimi neînţelese” (starea de a fi).

Apare şi tentaţia definirii, care este rezolvată în figuri oximoronice frământate: „iubirea este acel ceva enorm pe care îl vezi doar la microscop/sau cearşaful care nu vrea să stea pe pat/este durerea urmelor de copite adâncite în asfalt/şi ieşite prin nori” (forrest gump).

Un verb des întâlnit este a tremura. El funcţionează ca un lansator de metafore perfecţionat: „geamurile tremură de-a binelea o fac probabil din frica/de a fi mate/inima iese din piept se transformă în plapumă nu pentru/mult timp/oricum am convenit suntem obişnuiţi”. Ironia postmodernă este complet lăsată în urmă, nu însă şi kitschul minimalist. Perimetrul poetizat este intimitatea îmbibată de o tristeţe fără motive drastice. Genul acesta de sensibilitate este prezent în poezia românească de mai bine de 5 ani, însă condimentul figurilor de stil face notă aparte aici. Unele imagini sunt interesante, altele înduioşătoare: „chiar dacă toată noaptea am stat împreună/am gătit împreună am citit am privit scena ne-am uitat/la filme/am ajuns foarte târziu acasă/te-am găsit dormind ghemuit/ţineai luna în braţe//am venit în bucătărie/port şi eu magneţi pe suflet ca un frigider/vii să-mi spui noapte bună/sau dormi în continuare sau una şi alta/tăcerea ta atunci când dormi mă întristează/ţi-am spus că mi-am luat un animal de companie?/ţi-am spus că scriu acum din burta lui?/cred că trebuia să încep cu asta” (înconjurat de roţi).

Rareori se iese din starea de alienare şi de visătorie izolată. Politicul sau socialul nu prezintă mare interes pentru această poezie. O excepţie este cerul interzis, unde enclava cuplului este invadată de un el şi de un zugrav necesar. Coşmarul începe suprarealist: „Seara am auzit în vis o sonerie dar era durerea de măsea”; după care punctele de vedere se încalecă: „el vorbea tot mai aprins ea râdea la fiecare gest i-am zis/că vine soţul/au râs amândoi ea m-a luat de braţ m-a dus sus/am făcut iar dragoste m-am trezit târziu în noapte/ea dormea alături auzeam cum se strica tavanul/am deschis geamul sau l-am spart/&/soţul anei vorbea cu el tocmai îi arăta fereastra cu ţigara/am fugit în bucătărie am luat un cuţit am omorât-o/nu a schiţat nici un gest parcă era deja moartă/când a intrat zugravul o tocasem/o amestecasem cu mortar şi reparasem tavanul/dădusem şi cu vinarom i-am zis că nu ştiu udne este/o luasem de jos dar fugise mi-a mulţumit”.

Imprecizia cu care se joacă poetul - acel „sau” - este sprijinită de o foucaldiană heterotopie, o întrepătrundere a spaţiilor antagonice ce creează un alt spaţiu. De aici tensiunea, chiar şi redusă, şi senzaţia de neîmplinire care traversează versurile. Citirea unor asemenea poeme le poate aduce surprize lectorilor: „sfârcurile înşurubează pe interior cămaşa de noapte”.