Lumină învelită în mari fâșii de umbră

Titlul volumului de poezii semnat Ada Carol, în realitate Adriana Bulz, Declarație de Dependență (Ars Docendi, 2015) poate părea pompos sau pretențios. Dar odată ce începi și citești volumul îți dai seama că titlul vorbește sincer, dezarmant de sincer, despre dependența de iubire cu i mic (cu i mic pentru că autoarea nu vorbește despre iubire în general decât adiacent, în schimb se vede prinsă în mrjele unei relații amoroase pe care o expune, fără menajamente, în versurile care-i compun volumul). Nu este un caz unic, sunt foarte mulți autori care și-au declarat, poate nu așa frust cum o face Ada prin titlu, dependența în iubire.  Am putea porni de la Eminescu cu Veronica, dar aici este de discutat, am putea continua cu Ingeborg Bachmann și Paul Celan pentru că ne stau mărturie corespondența și opera lor – aici dependența era, cumva, reciprocă - și, de ce nu, putem încheia cu un caz fericit, acela al lui Gellu Naum cu Lygia, adică Zenobia.

Ada Carol se mișcă în acest volum între o simbolistică a iubirii des folosită în lirica erotică și o simbolistică proprie, compusă din întâmplări personale pe care știe cum să le facă digerabile pentru cititor.  Astfel, iubirea ia trup de pasăre în unele poezii ‘’în colivia pieptului, /pasărea paradisului așteaptă,/ cuminte, să fie furată’’ (Promisiune, p.15), în alte versuri autoarea o vede ca pe o accesare către o altă dimensiune sufletească ‘’noi nu suntem dintre cei vii,/dar nici nu am murit, mergând pe alături’’ (Preschimbare, p.19), uneori acceptă furcile caudine prin care trebuie să treacă pentru a ajunge la iubire în timp ce îi respectă puritatea ‘’Vin la tine de departe, pe coate și genunchi,/cu gândurile albe’’(Idee fixă, p22), îi cântă spiritul de pasăre phoenix ‘’De unde atâta energie –mă întreb acum/ cu ochii la jarul răscolit din cenușa noastră’’ (Memento, p.60) sau îi acceptă iubirii refuzate lecuirea prin suferință ‘’Singurul meu leac este durerea/pe care încerc să o uit’’(Fata din lacrimi, p.62).

Pentru a dezamorsa gravitatea acestei simbolistici asumate și digerate din diverse lecturi, Ada Carol recurge la bagajul personal, intim, pe care-l expune în culori vii. Astfel, când se referă la iubit, nu se sfiește să îmbrace un ton jucăuș ca și când evenimentul s-ar reîntâmpla, lucru care aduce un zâmbet cititorului ‘’Te-am iubit, năstrușnicule, în toate felurile – ba poate și în mai multe!’’(Amantul înțărcat, p.17)’’ Iubitul meu preferă șenviș, cu sos de iaurt și muștar./ Se pricepe la flori, schimbă întrerupătoare, repară biciclete./Așteaptă ziua în care va suge lapte de capră și adoră umizeala’’. (Tropikana, p.41), ‘’De ce nu mai coborâm treptele parcului în goană,/ eu pe umerii tăi – ca mica balerină și un clown!” (Memento, p.60). Nu o dată Ada Carol face treceri bruște de la stări exagerat de melodramatice la experiențe palpabile aparținând relației trăite ‘’Eu priveam cerul, tu schimbai canalele,/(…)/Apoi am avut experiența aceea cu cada de vibromasaj,/care speram să fie mai ecstatică’’ (Excursie locală,p.57). Aceste treceri fac parte din secretul autoarei care, departe de a fi o naivă îndrăgostită, își arată maturitatea trăirilor și a scrierii ‘’Ți-am dat ochii mei, ți-am dat mâinile,/dar încă nu te-am lăsat să ajungi/ în camera dintre petalele macului’’ (Invitație, p.56).

Faptul că Ada Carol recurge la metafore atunci când vorbește de sine în loc să fie mai frustă ne poate indica o persoană care nu vrea să se maturizeze, nu vrea să fugă din grădina ’’fiarelor’’ unde iubirea sfarmă ‘’pecețile’’, nu vrea să perturbe corola de minuni. Se vede singură ca o barieră în fața senzualității pe care, uneori, o lasă să se manifeste în relație printr -o mimată neglijență care ține tot de jocul dragostei ‘’te-am lăsat să-mi răspunzi la sărutări / ca și când o centralistă distrată / îmi făcuse legătura cu mine însumi’’ (Ieri, p.23).

Dependența declarată de pe copertă dar și fățiș în poezii precum Gravitație (p. 24) ‘’de tine depinde culoarea zilei mele’’ sau ‘’nu pot decola din câmpul magnetic al ochilor tăi’’, o fac pe autoare să mixeze în paginile volumului poezii melancolice precum Dacă…, Poftă de anul nou, cu poezii revigorante Sărutul nostru, Tropikana, Excursie locală, Memento. Nu știu dacă dezechilibrul este voit sau neremarcat de autoare dar el provoacă în cititor o confuzie, dându-i de înțeles că poeziile, probabil scrise la diferite vârste, au fost alese având ca barometru strict sentimentele.

Această dependență asumată își găsește explicația în felul mistic în care vede Ada Carol lumea ‘’Vă forwardăm acest extras/ din Declarația de Dependență/ a dragostei noastre./ Scanați-l și trimiteți-l tuturor/ ipostazelor noastre secrete.’’ (Cine suntem și ce vrem, p.26). Versurile mișcă planul iubirii personale spre interior, spre un interior al unui cerc care cuprinde cuplul. Autoarea rămâne fidelă ideii revenind asupra ei , ea vede întreg universul legat prin fire invizibile, făcând astfel un Tot interrelaționat în care iubirea celuilalt se transformă într-o iubire-descoperire de sine ‘’Sper ca experiența livrească și erotică prin care trec/să mă transforme (cum e și firesc s.n)/ în mine însumi cea adevărată.’’ (Azi pentru prima oară, p.85). În altă parte, pornind tot de la iubit, ajunge la același sine atotcuprinzător ‘’Odată mi-a fost tată, odată mi-a fost soră,/odată îmi va fi fiu, acum îi sunt iubită./ Dar noi suntem aceiași’’ (Mărturisirea, p.77). De fapt întreaga poezie Mărturisire îmi aduce aminte de romanul Adam și Eva al lui Liviu Rebreanu, pentru că iubirea se transformă într-o epopee a spiritului fără a fi uitată aventura trupurilor ‘’eu îI arăt brațele argintii,/picioarele de fildeș,/sânii de marmură’’. Desigur că tot aceeași poezie Mărturisire poate fi citită în cheia ipostazelor în care se găsesc, de-a lungul timpului, îndrăgostiții.

Nu întâlnim spații calustrofobe sau neprietenoase sau stări de angoasă, locul lor este luat de culori vii (albastru sau verde), de grădini și fructe, de spații deschise și luminate. Acest decor, aparent pozitiv, nu scade din gravitatea trăirilor, ele au darul de a le oferi nota de autenticitate necesară în lecturile din ziua de azi. Astfel, autoarea se depărtează de regia postmodernistă evitând să se pună prea mult în evidență, lăsând stările să vorbească din prisma întâmplărilor descrise, întâmplări învelite, romantic deci curajos, în metafore. Este un volum care te prinde, un volum închegat și pozitiv, și chiar dacă unele versuri pot părea sumbre, eu zic să o credem pe Ada Carol când spune ‘’La mine veți găsi mereu lumină,/cu grijă învelită în mari fâșii de umbră’’ (Avânt alchimic, p.69).