Ilf și Petrov

If și Petrov
Douăsprezece scaune
Editura Pentru Literatură
trad. Tudor Mușatscu și Ion Mihai
București, 1965

Ilf și Petrov reeditați

Ilya Arnoldovich Feinsilberg (Ilf) și Yevgeny Petrov (Petrov) mi-au captata atentia în sfârșitul de an 2014 cu celebrele romane Douăsprezece scaune și Vițelul de aur. Ediția la care m-am oprit este cea din 1965 în traducerea lui Tudor Mușatescu și Ion Mihail (Editura Pentru Literatură Universală, București) și nu cred că reeditarea de la marea editură (nu îi dau numele) aduce schimbări semnificative în text (pe site-ul editurii scrie că urmează tot traducerea lui Tudor Mușatescu doar că s-au făcut retușuri). În ambele cărți am găsit destule fragmente care combăteau (desigur, în stilul autorilor) conducearea socialistă, singurele fragmente care, se zice, ar fi fost cenzurate.

Un personaj memorabil în locul omului nou

Imaginațiaile autorilor au oferit timpului un personaj memorabil (Ostap Bender), personaj care este posibil să fi fost văzut în Rusia acelor zile. Viața (atât cea urbană cât și cea rurală) este schițată în tușe mari (mereu caricaturizată), creându-se impresia unei viermuieli
indecise, unei mizerii totale, unor zile cenușii, toate acestea fiind contrare cu ceea ce s-ar fi dorit de către autorități să se întâmple în toate mediile sociale ca urmare a revoluției proletare.

If și Petrov
Vițelul de aur
Editura Pentru Literatură
trad. Tudor Mușatscu și Ion Mihai
București, 1965

Nu există nici un om nou în aceste cărți, sau dacă există face parte din rândul naivilor, al încuiaților, al celor frustrați în interiorul cărora viețuiesc tot instinctele meschine ale vechii burghezii. Singurul caracter constant este acest Ostap Bender care evită orice infracțiune pedepsită clar de codul penal (furt prin violență, omoruri, răpiri, etc.) neevitând însă să profite de naivitatea celor din jur, atât cei aparținând de vechiul regim țarist cât și cei pe care noua conducere socialistă îi reprezenta (clasa muncitoare). Nimeni nu este iertat, toți își găsesc un loc în aceste pagini.

Farmecul cărților vine din umorul povestirii

Farmecul cărților vine din umorul povestirii, din permanenta schimbare de planuri, din spumoasele aventuri ale eroilor și, nu în ultimul rând, din lipsa reflexiilor gratuite. Pentru că filosofarea lipsește, cum lipsesc cuvintele mari sau diversele descrieri fără sens (scop). 

Nu doar oamenii cu dorințele lor ascunse sunt ridiculizați, ci și noua organizare socială (luată pe nepregătite de radicala schimbare) cu noile pături sociale create instant sunt puse sub lupa umorului contagios. Organizațiile muncitorești (cum ar fi Oficiul de colectare de coarne și copite pentru ajutarea fabricilor care confecționau ceainice, ibrice și cozi de topoare), atât de multe în acea perioadă, sunt cel mai vizate de autori, scoțând din birouri, unde se mai vedea amprenta foștilor propietari (în loc de dulap trona o noptieră, în loc de canapea un pat învechit, etc.), angajați perfizi, ducând în sufletul lor un butoi cu pulbere. Nu sunt ironii propangandiste, sunt chiar ironii cu două tăișuri, nu o dată văzându-se intenția autorilor de a critica noua orânduire statală și de a taxa entuziasmul tâmp al proletariatului față de intențiile umanitariste ale noii conduceri.

Sunt două romane bine scrise (mă refer acum la tehnică), niște romane fără sincope sau puncte moarte. Anumite capitole pot fi luate ca povestiri în sine, legăturile între personaje, situații, evenimente, creându-se implicit.