Alexandru Turcu ne propune astăzi un interesant studiu despre spiritism.
I
Moartea nu este sfîrşitul
Un văduv, îndurerat de recenta
pierdere a unei persoane foarte dragi, face orice numai pentru o clipă pe care
să şi-o petreacă împreună cu soţia dispărută. Citeşte, află că există totuşi o
posibilitate, se instruieşte singur sau apelează la prieteni şi iată-l condus
către camera întunecată, în care se va produce evenimentul dorit. Trebuie să
avem în vedere reala durere a pierderii, zdruncinarea psihică la care este adus
cel rămas în viaţă şi dorinţa colosală de a se petrece aparent-imposibilul. În
camera întunecată se va afla împreună cu oameni cunoscuţi, prieteni sau
apropiaţi ai defunctei, care empatitează cu el, sau pur şi simplu cu un grup de
persoane necunoscute sau, în unele
cazuri, faţă în faţă numai cu mediul.
De aci încolo, fiecare apariţiune depinde de mediu:
uneori spiritul alege să vorbească prin mediu, alteori mediul va apela la
scrierea-automată, sub dicteu, altă dată se apelează la ciocănituri (una pentru
da, două pentru nu; se rosteşte alfabetul şi spiritul bate în dreptul literei,
formîndu-se astfel cuvinte şi propoziţii), sau se apelează la placa oui-ja (o tabletă pe care sînt marcate
în stînga şi dreapta Nu şi Da şi dedesupt, alfabetul. Asistenţii se folosesc de
un pahar sau de un indicator special peste care îşi aşează vîrfurile degetelor
lăsîndu-l să fie condus de spirit în dreptul fiecărui simbol) sau, în cazuri deosebite, spiritul se va materializa
dinaintea asistenţei. Cel îndurerat îşi va recunoaşte fiinţa dispărută, fie
prin cuvinte, fie prin forma pe care şi-o va alege spiritul, la apariţie. La
final, se mulţumeşte spiritului că a apărut, se rosteşte o formulă la
rămas-bun, se aprind luminile şi un om
cu totul nou iese din camera destinată experimentelor: un om optimist,
încrezător şi, de ce nu, fericit.
Dacă i s-ar spune, după cîtva timp, că tot ceea ce a
văzut la acea şedinţă nu a fost decît o fraudă, ar fi în stare să nege pînă la moarte acest lucru, oricît de
grosolană ar fi fost regisarea. Ceea ce a văzut este adevărat în cele mai mici
detalii. Veţi spune, poate, că precumpăneşte nivelul intelectual al celui
implicat, că dacă vorbim de un om simplu, desigur, acesta este mai uşor de
sugestionat să creadă în cele mai ieftine trucuri. Nu este aşa. Oameni de
ştiinţă, din cei mai cunoscuţi, au
trecut pragurile cabinetelor de spiritism, rămînînd, pînă la moarte, ferm
convinşi în realitatea celor văzute şi simţite acolo. Şi vorbim despre
matematicieni, fizicieni, oameni raţionali în meseria lor, admiţînd că oamenii de litere, actorii,
muzicienii, artiştii în genere, sînt mai uşor de impresionat. Însă din rîndul
unor artişti au răsărit şi cei mai virulenţi combatanţi ai acestei
pseudo-ştiinţe: iluzioniştii, din simplul motiv că aceştia operează cu aceleaşi
instrumente şi trucuri, care nu odată, au fost coborîte de pe scenă direct în
cabinetele spiritiste.
Guénon, începîndu-şi cruciada împotriva sectelor
religioase, spunea, într-unul din articolele sale, că cea mai simplă metodă de
desfiinţare a unei aberaţii este aceea de a prezenta în alb, fără părtiniri de
nici un fel, istoria naşterii şi a dezvoltării acesteia. Încercăm să-i aplicăm
parţial metoda, amintind cu această ocazie, poziţia spiritişilor în ceea ce
priveşte încadrarea ocupaţiunii lor. Spiritismul este religie sau ştiinţă?
Ce este spiritismul?
Spiritismul modern îşi începe aventura în istorie,
folosindu-se întîi de caracteristici religioase. La început, poate fi comparat
cu o mişcare de această natură, întrucît apelează la revelaţie. Aşa cum mozaismul,
creştinismul şi islamul sînt religii revelate (revelaţia stă şi la baza unor
secte religioase, cum este cea a mormonilor, de exemplu), aşa şi primele
scrieri sub formă de catechism ale lui Allan Kardec, teoreticianul mişcării,
sînt adeverite prin influenţa directă a unor spirite care îi împărtăşesc acestuia
baza teoretică a acestei credinţe. Spiritismul încetează să mai fie religie în
momentul în care se caută dovezi ştiinţifice în sprijinul acestuia, prin
experiment. O religie se bazează pe credinţă. În cazul spiritismului, credinţa
nu mai este de ajuns şi tocmai baza experimentală îl face să aspire la titlul
de ştiinţă şi o diferenţiază net de promisiunea creştină, impunînd garanţia
spiritistă: Moartea nu este sfîrşitul şi o putem dovedi aici şi acum. Aceasta
este şi explicaţia unui atît de mare număr de adepţi adunaţi într-un timp
extrem de scurt. În secolul al XIX-lea, secol în care a izbucnit mişcarea
spiritistă modernă, mondenul asista la cel mai deosebit spectacol a revelării
unei noi ştiinţe, care făcea, de la o zi la alta, progrese uluitoare, primind
şi girul unor oameni de ştiinţă notorii. Şi acest secol s-a folosit de toate
invenţiile recent descoperite pentru a fundamenta şi pentru a hrăni această
nouă disciplină, la care părea că
lucrează în comun, un număr extrem de mare de oameni, din toate colţurile
lumii.
Şi totuşi, spiritismul modern s-a teoretizat pe baza unor
credinţe şi superstiţii mult mai vechi. La bază, are credinţa în metempsihoză
pe care o adaptează cerinţelor moderne: spiritul nu se mai re-încarnează în te
miri ce fiinţă sau plantă – un spirit uman într-o cîrtiţă, de pildă – ci
evoluează mereu în forme superioare de viaţă. Spiritismul modern se foloseşte
de premoniţii şi de mesajele transmise prin vis, atestate de cea mai veche
scriere beletristică cunoscută a lumii, Poemul lui Ghilgameş. Se bazează pe oracole şi alte mijloace divinatorii
care au servit templetor pythice din Elada (chiar şi pe trucurile acestora),
iar consultarea morţilor nu era nici ea o noutate, ea apărînd la babilonieni şi
chiar la evrei, sub diverse forme de interdicţie (în pasajele în care se
interzice practicarea necromanţiei sau în episodul în care regele Saul cheamă,
prin mijlocirea unei vrăjitoare, sufletul lui Samuel). La greci, în Odisseya
homerică, protagonistul coboară în Infern pentru a-l consulta pe profetul
Tiressyas.
Admiţînd existenţa spiritelor – un creştin nu ar putea-o nega – şi folosindu-ne chiar de
teoria spiritistă, revizuire a celei reîncarnaţioniste, nu putem să nu semnalăm
contradicţiile peste care se trece prea lejer cu vederea. Dacă spiritul, după
moartea corporală, se retrage într-o sferă universal-spirituală pentru a putea
renaşte, fie şi într-o formă mult evoluată faţă de cea anterioară, atunci cum
putem, oricînd, avea contact cu spirite plecate din viaţa terestră acum multe
sute de ani, uneori mii? Cum se face că acel spirit păstrează aceleaşi
caracteristici terestre, pe care de altminteri ar trebui să le uite imediat
după desprinderea de trup, acesta fiind „cartea de identitate actuală” a
sufletului?
Prin urmare, pentru a
accepta teoria spiritistă, trebuie să respingem în mod categoric melanjul cu
reîncarnarea - dacă spiritul este
re-încarnat, ar fi imposibil să se mai „plimbe” după bunul plac sau ori de cîte
ori este chemat de medii; Trebuie să admitem, de asemenea, ideea că spiritul
păstrează toate caracteristicile date de trupul omenesc (nume, caracter,
reminescenţe etc.) de-a lungul unei
singure şi unice vieţi şi că toate sufletele
stau depozitate într-un loc din care se prezintă „la apel”.
Ar fi totul cu mult mai
interesant, dacă apariţiile sau mesajele transmise prin medii ar avea o
însemnătate colosală pentru omenire. În schimb, deşi venirea lor trebuie să fie
o încordare forţelor „paranormale”,
mesajele lor se rezumă la mese
învîrtite, la mobilier aruncat prin cameră, la „materializări ectoplasmatice”,
sau chiar la comunicări în scris sau prin viu grai, cu totul banale, triviale.
În scurta expunere de mai jos, vom întîlni şi cazul hilar în care spiritul
flirtează cu unii dintre asistenţi, ba chiar îi invită la mici experienţe
erotice.
Moartea nu înseamnă
sfîrşitul. Acest lucru stă la baza credinţelor religioase, iar sondarea vieţii
de dincolo a fost, de-a lungul trecătoarelor epoci, poate cea mai arzătoare
dorinţă a omului. Folklorul şi literaturile vechi atestă preocuparea omului în
această direcţie, precum şi o serie de credinţe, mai mult sau mai puţin
orthodoxe, prin intermediul cărora se puteau obţine vizite ale defuncţilor,
sfaturi, avertismente, profeţii sau pur şi simplu, credinţe care prin practica
lor, ajutau la îmbunarea spiritelor.
Ideea de mediu a apărut
cîndva prin secolul al XVI-lea şi i se datorează lui John Dee, iar metoda de
scriere-automată, lui Swendenborg, în secolul al XVIII-lea, însă adevărata
izbucnire a acestui fenomen, s-a produs abia înspre jumătatea celui de-al
XIX-lea veac, în America.
Surorile Fox îşi descoperă abilităţile
Spiritismul teoretizat
Succesul lor i-a deschis
noi perspective şi discipolului auto-declarat al lui Pestalozzi, Hyppolite
Rivail, cunoscut mai ales prin pseudonumele primit într-o primă şedinţă
spiritistă, Allan Kardec. El va fi
teoreticianul mişcării spiritiste, va aduce în povestea noastră teoria
reîncarnaţionistă – aşa cum era ea percepută în Occident, ca o copie palidă şi
lipsită de sensul dat de extrem-orientali, în schimb nu va da mare importanţă practicilor,
care decurg firesc, pentru un creştin, mai mult din ritualul bisericesc. Teoria
lui Allan Kardec (expusă sub formă de catechism în Cartea Spiritelor) a prins şi a fost alipită, mai ales în Europa,
curentului pornit de surorile Fox. În literatura vestică se face mai clar
diferenţa între spiritism, termen
introdus întîi de Allan Kardec şi spiritualism,
practica ce a premers teoriile.
Deschidem o paranteză: în
spiritism, precum şi în alte pseudo-doctrine moderne occidentale, s-a încercat împăcarea
cu orice preţ a străvechilor tradiţii din Orient, preluate, de cele mai multe
ori, după ureche. S-a creat un şablon care a trebuit să fie suprapus peste
întreaga istorie (practică familiară fanteziei marxiste, de exemplu), menit să
explice totul. Apropiindu-se de creştinism, spiritiştii spun că Isus Cristos a
fost, fără doar şi poate, cel mai abil mediu. Toate minunile descrise în
evanghelii se datorează puterii spiritelor (şi mai nou, se explică prin
parapsihologie). Astfel, transformarea apei în vin, umblarea pe apă
(levitaţie!), învierea morţilor, exorcizările, vindecările miraculoase...toate
sînt posibile în spiritism, la acelaşi nivel, cu condiţia ca mediul să fie atît
de sensibil pentru a le produce, pe cît a fost Isus. Adevărata revelaţie vine
la final: Isus nu a înviat ci s-a reîncarnat. Dovada cea mai clară: apostolii
nu l-au recunoscut după înviere. Apoi, bineînţeles, Sf. Paul i-a răstălmăcit
doctrina şi a prezentat-o în alt chip. Inutil să mai zăbovim.
Kardec însă nu avea nici
un motiv să se îndoiască de ceea ce spunea, mai ales că toată acea informaţie
era venită de la spirite ilustre: Socrat, Plato, Ioan Evanghelistul, Ludovic
cel Sfînt, Franklin etc.
Spiritul fotografiat
Aproximativ zece ani mai
tîrziu, va proceda în mod asemănător, în Franţa, Edouard Isidore Buguet
(atestat în presă din 1871). Astfel de
fotografi au fost mult mai mulţi. Nu insist asupra preţului unei fotografii spiritiste
şi asupra metodelor de producere. Nu acum. Este important de semnalat că ideile
de acest gen, odată născute, într-un colţ de lume, circulau extrem de rapid,
ducînd imediat la o explozie de maeştri în domeniu.
Pe lîngă credinţele de
sorginte orientală dar viciate prin interpretarea vestică, pentru a i se
conferi statutul de ştiinţă, spiritismul a fost combinat cu teoria
evoluţionistă. Acestei teorii îi lipsea tocmai latura spiritistă şi, în mod
fericit, expresia EXCELSIOR (Mai sus!) i-a servit ca deznodămînt. Astfel că
spiritul, potrivit teoriei dezvoltate cu această ocazie, evoluează continuu,
prin reîncarnări succesive – iar după teozofi, care au o mare legătură cu
doctrina despre care vorbim – ajung pînă şi
la transmigrare, adică la călătorii inter-planetare.
B.P. Hasdeu şi comunicările cu lumea de dincolo
O sinteză interesantă şi
critică a acestor concepţii a dat savantul român B.P. Hasdeu, bazîndu-se pe
materialul documentar vestic şi pe propriile experimente spiritualiste, în
volumul Sic Cogito! Este cunoscut
contextul în care şi-a început opera spiritistă Hasdeu, acela al pierderii
unicei sale fiice, Iulia. Se ştie, de asemenea, că pe baza comunicărilor
spiritiste, acesta a contruit mausoleul din cimitirul Şerban Vodă (Bellu) şi
castelul-spiritist din Cîmpina. Comunicările erau făcute prin dicteu, mediul
fiind sugestionat de spiritele invocate să scrie mesajele din alte lumi,
adunîndu-se, în final, o arhivă impresionantă, comparabilă cu cele din Occident, datorate tot
unor scriitori şi savanţi recunoscuţi, ca Victor Hugo, W. Crookes, Sir Arthur
Conan Doyle ş.a.
Primul mediu al acestor
comunicări a fost chiar Hasdeu, care, la cîtva timp de la moartea Iuliei a primit,
sub sugestie, un mesaj venit de dincolo, în limba franceză „scris şi iscălit cu
slova fiicei mele”. După aceea, potrivit
teoriilor pe care tocmai le studiase, apelează la ajutorul mediumic al unor
cunoscuţi, V. Cosmovici, Z. C. Arbore sau Th. Speranţia.
Deschidem o altă mică
paranteză. Ştiut fiind din experienţa vesticilor că un spirit, oricît de
superior ar fi, nu se poate manifesta printr-un mediu inferior - mai simplu
zis, se foloseşte strict de instrumentele puse la dispoziţie, cu limitările lor
– nici Hasdeu nu se aştepta ca V. Cosmovici care ştia numai limba franceză, să
primească mesaje de la rudele sale, care se exprimau în limba rusă. Astfel că
pentru aceste comunicări folosea calităţile de mediu ale lui Arbore. Arbore era
basarabean.
Aparent inexplicabil,
experimentele nu mai sînt documentate de
arhivă din anul 1904. Cert este că Hasdeu a stîrnit în România gustul pentru
studierea acestei doctrine, dînd pentru prima dată, terminologia necesară acesteia(cum a de altfel procedase şi
înainte, în studiile sale lingvistice, filologice, istorice etc.), templul
spiritist şi castelul.
Eva C şi spiritele de la Villa Carmen
Un alt caz notoriu
debutează în 1905, la villa Carmen din Alger. Acolo îşi începe cariera Marthe
Béraud, cunoscută mai tîrziu sub numele de Eva Carrière, invocînd spiritul
brahminului Bien Boa şi surorii acestuia, Bergolia. Bien Boa a fost fotografiat
şi studiat în amănunţime de stăpîna casei, soţia generalului Noël, care, pentru
a închide gura cîrcotaşilor ce susţineau că spiritul e chiar Marthe travestită, i-a cercetat şi
stabilit cu certitudine sexul – nu ştim prin ce procedeu – şi a conchis că este
un spirit masculin. Manifestările de la villa Carmen au fost studiate de C.
Richet, de sir Conan Doyle, care au ajuns la concluzia că erau adevărate. Mai
mult, fîşneaţa Bergolia se întrecea prin a le da senzaţii tari generalului şi
celorlalţi bărbaţi slabi de înger din încăpere, punîndu-i să-i pipăie sînii. Eva
şi-a demonstrat calităţile şi în alte părţi, revenită la Paris s-a perfecţionat
şi a reuşit să facă să fie fotografiate o mulţime de spirite, care se arătau
prin materializări ectoplasmatice. Specificăm că era controlată de fiecare dată
înainte de începerea unei şedinţe pentru a nu fi nici o îndoială asupra
fenomenelor pe care le provoca.
II
„Mă aflu aci în această seară, ca unul dintre fondatorii spiritismului,
pentru a-l denunţa ca pe o minciună absolută de la un capăt la altul, ca pe cea
mai netrebnică superstiţie, ca pe cea mai rea blasfemie cunoscută de omenire.”
Astfel suna auto-denunţul
din 1888 al Margaretei Fox, una din surorile care susţineau că pot comunica cu
spiritele celor decedaţi, prin „rapsuri”. Inutil să mai spun că acest
auto-denunţ, apărut într-o conferinţă dar şi în coloanele ziarelor, este şi astăzi omis
oridecîteori cineva vrea să ne convingă de adevărul doctrinei spiritiste.
Desigur, drumul practicii
spiritiste a fost mereu urmărit, pas cu pas, şi de sceptici, cu dorinţa de a-i
înfunda, odată pentru totdeauna, pe farsorii care profitau de pe urma celor
naivi. Ba chiar şi cei care credeau în spiritism îşi făcuseră o profesiune de
credinţă în denunţarea trişorilor. De aceea, înainte de orice şedinţă
„plătită”, mediul era dezbrăcat complet şi controlat, întocmindu-i-se şi un
proces verbal care să ateste faptul că nu fusese găsit asupra sa nimic de natură
să falsifice fenomenele. Cu toate acestea, toate cazurile notorii despre care
am vorbit mai sus constituie unele dintre cele mai grosolane falsuri din
istorie, cu excepţia cazului lui Hasdeu, căruia îi găsim circumstanţe atenuante
de natură profund sentimentală.
Observate întîi de
sceptici, surorile Fox au fost examinate şi de medici. Aceştia au ajuns la
concluzia că mediumitatea lor era datorată unor afecţiuni ale sistemului nervos
iar sunetele care păreau că nu provin de nicăieri erau efectuate prin contracţii
musculare. Popular vorbind, îşi trosneau încheieturile, în zona genunchilor sau
pocneau din degetele de la picioare. În cele din urmă, chiar ele au recunoscut
că astfel stăteau lucrurile.
În privinţa lui Kardec,
chiar Hasdeu atrage atenţia, părîndu-i-se ciudat cum, „nitam-nisam” , acesta a
reuşit să comunice tocmai cu Platon sau cu Ludovic cel Sfînt, la şedinţele
spiritiste. În plus, s-a
minunat de franceza pe care o stăpînea Socrate şi atrăgea atenţia în privinţa
semnăturii lui Ludovic care, abia postum, primise supra-numele de „cel Sfînt”.
Explicaţia unor spiritişti este de natură să te năucească: există spirite
inferioare care se „dau” drept mari personalităţi şi-i păcălesc pe medii.
De altfel, de fiecare dată
cînd un mediu o zbîrcea, credincioşii nu se sfiau să spună că eşecul li se
datorează acelor „spirite inferioare” puse mereu pe renghiuri şi, oridecîteori
un mediu era prins cu mîţa-n sac, era scutit de orice învinuire, pe motiv că
ori s-a simţit copleşit de necredincioşi, ori a fost el însuşi înşelat, sau a
provocat frauda la sugestia vreunui spirit care nu voia să se arate dinaintea
scepticilor. Eusapia Palladino nu voia, de pildă, să provoace la levitaţie
masa, dacă se afla în picioare. Ea trebuia să stea pe scaun, în contact continuu
cu masa. Desigur, pentru că levita numai cînd îşi strecura picioarele pe sub
masă.
Nu toată lumea avea cunoştinţă de această metodă şi mult mai mulţi erau cei
care ar fi dat orice să fie toată această fantezie, adevărată. De altfel, în
Londra, deliciul clienţilor cabinetelor de fotografi, era constituit şi din tot
soiul de trucaje – care, dacă azi par ieftine, atunci dădeau oarecari bătăi de
cap meşterilor. De pildă, există o mulţime de fotografii cu „decapitaţi” care
îşi ţin tărtăcuţele în mînă, pe genunchi sau în coşuri. Lui Mumler i s-a
intentat proces pentru înşelăciune şi, deşi a fost găsit „nevinovat”, dovezile
aduse în proces erau zdrobitoare. Orice fotograf putea obţine ceea ce făcuse
el. În procesul lui Buguet, prins în flagrant-delict, s-au arătat şi mijloacele
la care recurgeau fotografii pentru păcălirea naivilor: clientul purta în
prealabil o discuţie cu asistenta fotografului, care îl trăgea de limbă, să
descrie înfăţişarea celui decedat: dacă avea păr, dacă avea mustăţi sau alte
semne particulare, livra informaţia şi fotograful nu avea altceva de făcut
decît să-şi aleagă şabloanele pregătite. Spiritele, ectoplasmele nu erau decît
nişte manechine, aranjate în fel şi chip care erau suprapuse peste imaginea
clientului. Simptomatic este faptul că, deşi demonstrată frauda, nici unul
dintre clienţi nu a admis că fusese înşelat.
Fotografiile cu care se
mîndrea William Crookes sînt şi mai grăitoare pentru că demonstrează, fără
putinţă de tăgadă, că celebra Katie King nu era alta decît mediul, Florence
Cook. De altfel, şedinţele – care nu sufereau controlul în prealabil, pentru că
Florence nu percepea taxă, avînd o pensie lunară în acest sens – aveau următoarea
structură: mediul cădea în transă în
dormitor şi Katie King apărea în sufragerie. Niciodată nu au fost văzute
împreună în şedinţă, Katie şi Florence.
Totuşi, într-o ultimă şedinţă,
se pare că s-a recurs la ajutorul unei alte persoane, pentru a spulbera acestă
suspiciune. La una dintre şedinţe, doi asistenţi s-au năpustit asupra lui Katie
şi „spiritul” a putut scăpa numai cu ajutorul unor asistenţi care i-au
facilitat accesul la cameră. Demascarea totală a venit mai tîrziu, pe cînd
întruchipa spiritul unei copile, Mary. Gura lumii spunea că între W. Crookes şi
Florence exista o idilă...
Un merit special – în
dezavuarea acestor practici şarlataneşti – îl au iluzioniştii, între care se
remarcă, în mod special, Harry Houdini.
Cea mai simplă metodă de
înşelăciune era aceea prin care mesajele spiritelor ajungeau pe pămînt, prin
dicteu. Mediul cădea în transă şi începea să „scrie automat” cele transmise din
alte sfere, după care, mesajele erau decodificate. Desigur, mediul, pentru un
succes total, avea nevoie de o documentare serioasă în prealabil. Iată că nu a
fost imposibil, de vreme ce un intelect raţional ca al lui Hasdeu, a căzut
pradă unor înşelăciuni destul de facile; totuşi, este de remarcat că şi Hasdeu
respingea spectacolul grotesc al şedinţelor la care se învîrteau mese...
Cu cine comunica B. P. Hasdeu?
Mărturisesc că scriind
despre figura copleşitoare a lui Hasdeu mă încearcă sentimente contrarii. Nu
pot fi rece şi calculat, închipuindu-mi durerea prin care a trecut părintele
dar, pe de altă parte, studiind arhiva rămasă, nu pot gira mai departe fantezia
care încă prezidează asupra memoriei sale. Potrivit documentelor rămase,
întreaga afacere a fost manopera apropiaţilor săi, care, poate, la început, au
nutrit gînduri bune, de a-l reconforta pe savantul greu încercat, dar care au
descoperit că prin această metodă îi pot manipula o serie de acţiuni.
Un alt mediu ocazional,
Haralamb G. Lecca – traducător „pe bandă”, colaborator al Bibliotecii pentru toţi şi director de teatru la Craiova – este
bănuit de Hasdeu: „Ai fost acuzat anume
că, vorbind cu fratele lui dr. Istrati, i-ai spus că mediumitatea d-tale a fost o farsă, prin care te-ai jucat, adecă ţi-ai bătut joc de acela pe care d-ta şi
alţii sănteţi datori a-l respecta, căci într-o viaţă aproape de 60 de ani, el
niciodată n-a înşelat pe nimenea...”
Chiar titlul lucrării sale
de bază în spiritism, Sic cogito!
provine de la Th. Speranţia, potrivit arhivei şi mărturiilor lui Eugeniu Speranţia, fiul
„mediumului”. În plus, nici una din informaţiile primite de Hasdeu nu era, de
fapt, de natură să-l uluiască pe un om nezdruncinat sufleteşte. Ceea ce se
potrivea era informaţie culeasă cu grijă din cercul intim al savantului, ceea
ce nu se potrivea era eroare de mediu sau „spirit inferior”, teoria era turnată
după tiparele lui Kardec şi maestru în propagarea acestora era un mediu
special, Serbulescu.
Preocupările lui Hasdeu
erau deja foarte cunoscute. O scrisoare
din 1906, a unui admirator, maiorul Arghirescu, ne poate da notă despre
climatul epocei: „Sunt 21 zile de cînd am
înmormîntat copiliţa mea, care ajunsese la vîrsta de 14 ani. (...) Scăparea
mi-i la D-voastră. Aveţi milă şi scoateţi-mă din prăpastia decăderei morale în
care mă găsesc. Spuneţi-mi ce să fac, ce să citesc de seamă şi convingător.
(...)”
Cel care i-a atras atenţia
lui Hasdeu şi a făcut demersurile posibile de a-l extrage din cercul de
profitori a fost dr. C. I. Istrati (cel al cărui bust poate fi admirat la
intrarea în Parcul Carol). Printre manuscrisele
sale, găsim următoarele rînduri – cu care încheiem deocamdată secţiunea
rezervată savantului: „Toţi acei care l-au furat, înşelat şi speculat în viaţă ca Arbore, Speranţă, Cosmovici, atîţi şarlatani care se prefăceau a fi
inspiraţi şi-l înşelau cu mediumitatea lor, depărîndu-l de amicii săi
adevăraţi, acum cînd nu mai e nimic de stors, strălucesc prin absenţa lor.”
Pentru
a ameliora gustul amar al acestei expuneri, deloc uşoară pentru autor, reproduc
şi următoarele rînduri, mai luminoase, ale aceluiaşi dr. Istrati:
„Dacă nu ar fi decît faptul că a
căutat a atrage atenţiunea tineretului asupra puterii creatoare, spre Iisus
Christos, spre numurirea sufletului şi spre misiunea hotărîtă a omului, în
evoluţia lui pămîntească către adevăr, bine şi frumos, şi încă trebuie să-i
rămînem recunoscători.”
Mă
frapează emisiunile de astăzi, dedicate „ocultismului”, care încă mai susţin
„realitatea” acestor comunicări „spiritiste”. Desigur, comunicări au fost, dar,
din păcate, pămîntene...
Ajuns în acest punct, cu
promisiunea de a reveni asupra subiectului şi de a dezvolta anumite momente, autorul
va da notă despre propria convingere, pe marginea acestui subiect mult mai
vast, dar care se poate rezuma foarte simplu la cîteva cazuri celebre,
celelalte fiind numai copii cu mici variaţiuni.
Autorul mărturiseşte că nu
este ateu şi nici adept al „materialismului” sau al „teoriei evoluţioniste” –
despre care se uită mereu că este doar „o teorie”. Crede în posibilităţile de
sondare a necunoscutului, este pasionat de ezoterism şi are înţelegere
pentru victimele înşelăciunilor de tot
felul, provenite pe filierele unor organizaţii care, folosindu-se chipurile de
„misterele” Orientului, vin şi cîştigă bani serioşi din conferinţe şi adunări
menite să inducă în eroare pe cel nepregătit şi vulnerabil spiritual.
Spiritismul în această parte se încadrează: teoretic este un amalgam de idei
reconciliate între credinţe, superstiţii şi teorii aparent ştiinţifice,
contradictorii, şi are o practică
desprinsă din spectacolele de iluzionism. Cei numiţi medii s-au dovedit fie
şarlatani, fie buni iluzionişti şi prestidigitatori, fie cazuri
psihiatrice. Istoria ni i-a prezentat, pe
mulţi dintre ei, încheindu-şi viaţa prin ospicii...
BIBLIOGRAFIE SUMARĂ
ALEXANDRIAN – Istoria filozofiei
oculte, Humanitas, 1994
GUÉNON, René – Demiurgul şi alte
studii tradiţionale, Herald, 2005 (nu am avut acces decît la fragmente din
lucrarea de bază asupra subiectului: Eroarea
spiritistă )
HASDEU, B.P. – Arhiva spiritistă,
Editura Vestala, I-V, 2002 – 2008
HASDEU, B.P. – Corespondenţă inedită,
Vestala, 2005
HASDEU, B.P. – Sic Cogito, Ce e
viaţa? – Ce e moartea? – Ce e omul?, ediţiunea III, Bucureşti, Socec, 1895
IOSEFINI – Spiritismul şi secretele
fachirilor, SRSC, 1962
PRIEUR, Jean – Misterele reîncarnării,
Orizonturi, f.a.
ŞTEFĂNESCU, Paul – Spiritismul,
Editura ALL, 1994
TABACU, Jenica – Amurgul demiurgului,
ultimii ani de viaţă ai lui B.P. Hasdeu, Saeculum Vizual, 2007
Bravo! As zice ca subiectul este tratat exhaustiv...ca de obicei la Alex Turcu. Mie imi place insa sa mai fie si loc de comentarii, completari sau indoieli (de tipul - si daca totusi) - fara suparare :)
RăspundețiȘtergere