scrisoare deschisă

Yves Tanguy

acum opt luni mama a murit pe un pat de spital. am aprins o lumânare, cum m-a învățat o bătrână, am intrat în mine udând cu ceară toate organele interne, și am dat în inimă cu cei o mie de pumni crescuți brusc. auzeam sângele cum curge prin țevile din spatele icoanelor.

pe mama am mai văzut-o în metrou, în tramvai, la cumpărături dar se face că nu mă cunoaște. odată mi-a făcut semn, semnul ei discret, să o las în pace, să îmi văd de viața mea (viața mea a fost redată printr-un porumbel care a zburat foarte aproape de mine).

după moartea mamei am învățat că timpul este un magnet pentru lacrimi, că morcovul fierbe cel mai greu în mâncare, că lumina se plătește până la finele lunii. am mai învățat câteva lucruri despre tăcere și iubire, despre cum se împletesc ele ca firul unui mărțișor de care atârni agățat de o grindă imaginară.

știu perfect să bat în lemn (aleg unghiul perfect, durata ideală și tăria loviturii potrivită pentru orice situație), să aprind lumânări cu ploaia în ceafă, să aud prin casă vocea ei, să ating moaștele ce trec prin visele vraiște, am și un proces pe rol la care mi-am chemat ca martori amintiri din trecut. așteptăm termenele (niciodată sentințele) pe holuri întortocheate, slab luminate și foarte răcoroase.

mama a devenit o umbră trecută pe curat, o voce în plus atunci când mă culc, o cafea care nu se mai bea dimineață, o lipsă care mă înstrăinează de infinit. și înstrăinarea asta nu are leac, persistă și într-un hohot de râs, este contagioasă și nu se stinge cu nimic.

mama joacă pe cai mari, trebuie să îi admir curajul acesta ca să îmi fac mie curaj să merg mai departe prin acest hipodrom părăsit.

DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, MAMĂ!