Lupul din stepa interioară

vezi alte note de lectură > aici

Lupul de stepă, cunoscutul roman al lui Hermann Hesse (1927), este alert în partea a doua pe cât este de lent în prima. Nu, nu vreau să spun că ar fi un minus, la final îți dai seama că de la prima licărire a reclamei luminoase Teatru magic. Numai pentru nebuni. eroul a și pătruns prin ușa apărută în zidul ponosit al catedralei pe lângă care trece la început. După cum este deja știut, romanul vorbește despre drama dihotomiei care apăsa în acea perioadă pe oameni, dihotomie care îmbracă metaforic o suferință vecină cu schizofrenia, cu delirul. Nu de puține ori rândurile cărții m-au dus cu gândul la Margareta lui Bulgakov, poate pentru repeziciunea cu care se schimbă scenele, personajele, planurile (trecutul - viitorul - prezentul aproape că nu le mai poți delimita), dar și pentru insolitul evenimentelor. Până la urmă viața este o piesă de teatru (asta spune cartea) și fiecare om își are rolurile lui pe care trebuie să le joace. Dacă până atunci oamenii au fost învățați că fiecare are doar un rol de jucat în viață (reversul interior generator de conflicte era văzut doar ca o ispită și nu ca o alternativă), experiența războiului i-a făcut pe să treacă de anchilozarea spirituală, să se vadă pe sine ca pe o multitudine de actori, îndemnați să joace același personaj în n situații. Și asta mereu și mereu, fără epuizare. Ecourile din alte epoci sunt acoperite de muzica de jazz dată la maxim, de înfruptarea senzuală și mișcarea permanentă în mulțimi pestrițe. Nu lipsesc drogurile, experiențele sexuale fără limite, beția vinurilor și cuvintelor etc. Ele sunt menite nu să tragă omul în infern ci să îl trezească, să îl scuture, să îl facă să zâmbească într-o lume plină de ură, minciună și moarte. În acest context, în această nouă viziune asupra vieții, sinuciderea nu este văzută ca un act reprobabil, sinuciderea este văzută ca un act inutil.

Nu tristețea pentru cine știe ce iubită, pentru nerealizări, pentru trecerea timpului și ratarea unor momente favorabile din viață sunt pietrele care atârnă de sufletul personajului (Harry Haller), ci acel ceva nepalpabil care se degajă din toate astea, la care se adaugă gustul amar al inutilității. Și chiar această inutilitate este ridicată la rang înalt, uneori mistic, în viziunea copleșitoare care pune stăpânire, după cum spuneam, pe partea a doua a cărții.

Este bine când o carte îți crează stări de disconfort, înseamnă că te-ai confruntat (sau te confrunți) și tu, cititor, cu acele situații. Aș mai dori să citesc astfel de cărți, chiar dacă finalul Lupului de stepă după intensul maraton al reflexiei și al imaginației, frânează brusc, pe neașteptate. În curgerea romanului ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă: egoul eroului principal se dizolvă, dispare, se sinucide.