Luigi Pirandello în căutarea autorului, sau o sută de mii în căutarea lui unul

vezi alte note de lectură > aici

Romanul Unul, niciunul și o sută de mii (apărut în anul 2004 la editura Humanitas, tradus de Tudor Moise) al Luigi Pirandello (28 iunie 1866 – 10 decembrie 1934) este început de prin 1909, și devine un cântec de fundal pentru operele sale, până la apariția oficială din 1924 autorul extrăgând fragmente pe care le include în celelalte opere.

Vitangelo Moscarda, personajul principal al romanului în parte autobiografic, dinamitează într-o dimineață o banală observație a soției cu privire la aspectul său fizic pe care și-l privea în oglindă. Realizează că imaginea de sine nu este aceeași cu cea pe care soția sa, Dida, o are față de el. Alintându-l Gange, Dida îi atribuie o altă voință, alte plăceri, alte visuri de care se simte străin, dar care totuși sunt cele de care ea s-a îndrăgostit, lucru care îl înspăimântă, aș putea spune, cel mai mult (Gange al ei exista în timp ce eu nu existam pentru ea, nu existasem niciodată spune autorul mâhnit de descoperirea făcută).

Mai mult,  observă că nici imaginea prietenilor sau cunoscuților despre el nu era aceeași cu cea pe care el o avea despre sine, fiecare cunoștință având o imagine diferită, identitatea lui dispersându-se în o sută de mii, până la anulare.
Cunoscut pentru drama Șase personaje în căutarea unui autor Luigi Pirandello sapă în fiecare nuanță a problemei proaspăt ivite în conștiința lui Moscarda, o problemă care este departe de a nu fi în prim planul vieții noastre, mergând adânc, până la osul sufletesc. Și în aceste zile, la fel ca în zilele în care a trăit autorul, suntem într-o fugă permanentă după identități, după false imagini care să ne mângâie orgoliu, care să ne facă accesibili și plăcuți în societate. Cei mai mulți avem mai multe conturi pe rețelele de socializare, sau mai multe conturi de email, sau mai multe personalități cu care defilăm în viața de zi cu zi. Ca remediu Luigi Pirandello își dorește din prima clipă aducerea la lumină a personalității sale unice, a acelei personalități care îl reprezintă, pe care el o consideră ca fiind cea definitorie, căreia să nu îi pese de dorințele celor din jur și, mai mult chiar, să ofere fără nicio umbră de incertitudine, aceeași imaginea tuturor. Fuga obsesivă după această utopie îl va duce în pragul nebuniei, nu înainte de a ne lăsa să fim martorii unor gesturi care, pentru el au rostul de a-i scoate la lumină personalitatea reală, dar pentru cei din jur sunt niște motive să-l desconsidere și chiar să-l discrediteze.

Gesturile personajului pot părea inutile și lipsite de sens. Mulți dintre noi ne-am trezit rupți, fărâmițați în viața de zi cu zi de cei din jur, mulți dintre noi avem pregătite câte o personalitate pentru fiecare situație din viață: într-un fel suntem cu părinții, în altul cu iubita, în altul cu șeful, și tot așa. Până la urmă este prețul pe care trebuie să îl plătim, este prețul cerut de viață. Cartea nu este o cale de urmat, și autorul este conștient. Simte atât finalul inevitabil (nebunia) ce se întrezărește odată ce a lăsat această problemă să îl acapareze pe Moscarda, dar și de faptul că  acesta nu poate spune celor din jur gândurile prin care trece deoarece, pe mulți, i-ar destabiliza. Preferă trăirea proprie și ducerea la bun sfârșit a faptelor sale, oricât de halucinante ar părea pentru cei din jur, oricât de mult s-ar schimba felurile în care este privit de cei din jur (Voință fermă deci. Constanță în sentimente. Țineți-vă tare, țineți-vă tare să nu cădeți în gol, să nu aveți vreo surpriză neplăcută propune autorul ca soluție personală).

Instituții precum biserica și familia au fost atinse de acest roman, atât proasta administrare a sentimentelor de dragoste dintre parteneri, cât și egosimul atroce și răceala dogmatică a clerului, nescăpând ne amendate.

Chiar dacă tinde să devină un eseu ceva mai lung, o carte de filosofie cu un ton limpede și concis, romanul are o poveste care se deapănă ușor, step by step ar spune americanul, Luigi Pirandello fiind atent la narațiune, reușind să redea obiectiv situațiile conflictuale care rezultă în urma reflexiilor febrile, simțindu-se în fiecare replică și grimasă ce însoțește replicile, tensiunea care îl roade pe Moscarda. Tonul ironic se regăsește și în dialoguri, încercându-se o desprindere de probleme, o tratare a lor de undeva de sus, de undeva de departe, cu riscul de a părea că este o persoană care renunță facil sau laș la luptă.

Moscarda va alege trăirea interioară în locul celei exterioare, pentru că doar în interior se putea recunoaște cu adevărat, chiar dacă asta înseamnă automat retragerea, singurătatea, înstrăinarea deplină.

Romanul devine în anumite moment axios pentru cititor care, recunoscându-se în expunerile din carte, face eforturi mari să nu se lase amăgit de soluția găsită de autor pentru păstrarea autenticității de sine. Dacă multitudinea de personalități cu care începe să dea piept l-au făcut pe Luigi Pirandello să își vadă într-o primă fază inutilitatea în viață, apoi să se izoleze departe în sine, ca un pustnic indiferent la agitația din jur, pe Fernando Pessoa l-a impulsionat să fie creativ, l-a ținut în viață, dându-i o ocazie să se exprime pe sine mai mult decât ar fi făcut o personalitate care să-j includă toate imaginile. Varietatea de heteronime nu l-a neliniștit pe autorul portughez, spunând la un moment dat literatura este cel mai agreabil mod de a ignora viața.

Romanul Unul, niciunul și o sută de mii te pune pe gânduri, te poți trezi a doua zi că te privești mai atent în oglindă, că vorbești cu cei din jur cu un alt ton, că îți aranjezi o cută a hainei, nu pentru a părea altceva pentru cei din jur, ci pentru a fi tu cât mai prezent în viața de zi cu zi, a simți că te simți, că nu ești doar trăit. Problema rămâne deschisă în roman, chiar nerezolvată, îl vedem pe Moscarda cum se complace într-o contemplare pe care el o consideră bogată, căreia evită să îi dea un sens din frică de încorsetare, simțim cum atât narațiunea cât și depănarea gândurilor se depărtează brusc, imaginea finală fiind un cadru larg al liniștii, al unei seninătăți, îndrăznesc să spun orientale (rod al unor meditații zen), care rezultă din renunțarea la a mai trăi pe înțelesul celor din jur și continuarea simplei conviețuiri în mijlocul societății, pașnic și de neclintit.