Alfred Jarry cunoaște legenda lui Ubu
Când la cinsprezece ani Alfred Jarry (1873-1907) a
ajuns în liceul din Rennes,
profesorul de fizică Félix-Frédéric Hébert (Père Hébert, apoi Père Ebé, apoi Ubu etc.) era deja o legendă printre elevi,
prin mărimea ieșită din comun
a stomacului,
prin îngustimea intelectului, dar și prin grandilocvența care îl caracteriza
(caricaturiza). Frații Charles și Henri Morin au început să scrie câteva
satire la adresa profesorului, ceilalți colegi continuând să adauge altele,
născându-se astfel dintr-o creaţie mediocră a unui grup de şcolari, un personaj
cu vădite accente suprarealiste.
“Père Hébert s-a născut cu melon pe cap, mantie din lână
și pantaloni strâmți. În vârful capului are o singură ureche, acoperită de
plălărie, mâinile lui sunt pe aceeași parte (ca și ochii) și, spre deosebire de
ceilalți oameni care au picioarele unul lângă altul, el le are unul în spatele
celuilalt, atunci când cade nu se poate ridica de unul singur, și este nevoit
să ceară ajutor”. (un portret în
spiritul lui Urmuz ieșit din producția tinerilor școlari).
A.J. va vedea în acest profesor toate manifestările grotescului și
își va vărsa furia juvenilă punându-i în timpul orelor întrebări care uneori,
după spusele colegilor, mergeau prea departe, devenind astfel un mic erou al
clasei.
Se mută în Paris în 1893 la liceul Henri
IV, unde publică piesa Guignol
în care va folosi termenul de ‘patafizică. Am fi tentați să credem că noțiunea prinde contur datorită
lui Henri Bergson pe care îl va avea professor, dar totuși termenul în sine vine tot din folclorul
liceului provincial, fiind o satiră la adresa unui defect de vorbire al
profesorului.
În acest liceu parizian va începe A.J. controversatele relațiile
homosexuale cu Léon-Paul Fargue. Oscar Wilde
nu se va îndoi de orientarea sexuală a lui A.J., descriindu-l astfel “un tânăr extraordinar, uns cu toate alifiile, scrierile sale au uneori
obscenitatea lui Rabelais, istețimea lui Molière, și ceva aparte, personal.
Este foarte atractiv, arată ca un chiriaș drăguț” (în Regatul Unit chiriaș este un termen pentru homosexual).
Ia naștere ‘patafizica - “știința soluțiilor imaginare”
A.J. va spune că ‘patafizica este “știința
soluțiilor imaginare”, și va sublinia
necesitatea vizuală de a scrie cuvântul cu un apostrof la început, apostroful
ne impunând nici o pronunție specifică termenului. Este un prim semn al jocului
cu literele (vezi pictopoezia de mai târziu a lui Ilarie Voronca și Victor
Brauner), al spontanietăţii, mijloace creative care au aprins spiritele
artiștilor începând cu futurismul și continuând cu toate ismele avangardiste
care au urmat. Această știință va continua să aibă o viață proprie departe în
timp de părintele ei (Colegiul de ‘patafizică se va înființa în 1948, și va fi văzută ca o
reminescență suprarealistă).
Numeroși artiști din prima jumătate a secolului trecut, strânși sub
deviza “am renăscut din nou același deși schimbat”, s-au înscris în centrele de
‘patafizică,
devenind patafizicieni: Noël Arnaud, Raymond
Queneau, Boris Vian, Eugen Ionescu, Joan Miró,
Man Ray,
Max Ernst,
Marcel
Duchamp etc.
Personajul Ubu va rosti primul său cuvânt în piesa Ubu-roi: “Merdre!”, tradus de Romulus Vulpescu: “Căcart!”,
încadrându-se în unul dintre conceptele patafizice numit clinamen, concept
care se referă la acele mici diferențe în lucruri (aproape insesizabile) care
pot produce mari permutări și noi viziuni. Tot acum A.J. vorbește despre anomalie, pe care o vede ca pe o excepție, și va dori ca
patafizicienii să caute legile care guvernează aceste excepții (se întrevede
aici filosofia termenului hazardul obiectiv). La toate acestea se adaugă
grotescul ieșit din comun pentru acea perioadă a personajului Ubu, ferocitatea acțiunilor și
replicilor, absurdul situațiilor care aduc o viziune acidă unei societăți
văzută ca ipocrită. La premiera piesei Ubu-roi, un critic a spus că a
văzut cinci acte în care s-a țipat, s-a gesticulat excesiv, creând impresia
unui fel de viziune halucinantă, alt critic a descris acompaniamentul muzical
la pian, timpane și chimvale, ca pe un “zing - zing,
bada-zing, boom-boom”. Piesa are un ecou și un succes aparte, suficiente pentru a-l face pe A.J. să vorbească în viața de zi cu zi
folosind replicile personajelor născocind limbajul ubu. Vedem cum Ubu
îşi devorează autorul, el văzându-se un Faustroll
(jumătate Faust,
jumătate troll, adică o ființă
autosuficientă smulsă din mitologia personală). În 1898 termină de scris Faptele și opiniile doctorului Faustroll,
patafizician, carte pe care nu a vrut să o publice, și în care sunt
relatate călătoriile ființei imaginare prin niște tărâmuri miraculoase.
Eugen Ionescu și Boris Vian duc mai departe istoria patafizicii
Cu piesa Rinocerii Eugen Ionescu se înscrie în linia
patafizicienilor, lăsând grotescul și absurdul să devină ceva firesc şi să
dezvăluiască dedesupturile ființelor, adâncimile cele mai întunecate, natura pe
care ne străduim să o ascundem dar care, într-un final, iese la suprafață,
indiferent de câte măști îi pune societatea, indiferent de numărul de camere în
care fugim ca să ne ascundem pentru a nu ne fi observată transformarea. La Boris Vian întâlnim
aceeași înclinație spre absurd și grotesc, dar aici ele sunt gata să
descătușeze o altă limbă și chiar o altă realitate paralelă, (în Spuma
zilelor, autorul francez aduce în paginile romanului ludicul permanent,
lipsit de gravitatea și convulsii).
Perioada în care A.J. aduce acest nou suflu
dramaturgiei este cea în care Ch.
Baudelaire, fixat pe prozodia tradițională, marele (la propriu și la
figurat) om de litere care dorea să fie mereu în centrul atenției prin
scandaluri literare sau îmbrăcăminte excentrică, duce mai departe inovația
poemului în proză din cartea Gaspard de la Nuit a lui Aloysius
Bertrand. În 1861, într-o scrisoare către editorul Arsène Houssaye, scrie referitor la noua poezie căreia îi intuiește foarte
bine viitoarea valoarea “care dintre
noi nu a visat la miracolul unei proze poetice, muzicală fără ritm și fără
rimă, îndeajuns de autentică pentru a se adapta unduirilor visării, zvâcnirilor
conștiinței”.
Deși revolta lui A.J.
este încă departe de manifestările avangardei, nevoia de schimbare din rădăcini
a omului se simte și la el prin comportamentul
compulsiv, agitat, tumultos, printr-un accentuat spirit de frondă. A.J. face parte dintre scriitorii
revoltați (sau poète
maudit cum i-a numit Ch.
Baudelaire) ai sfârșitului de secol XIX, un scriitor efervescent,
care va risipi rapid moștenirea venită în urma morții tatălui. Este de fapt un
spirit inovatoar de la finalul secolului XIX din care mai fac parte Cezanne, Seurat, Van Gogh, Erik Satie, Henri Rousseau (căruia îi va da porecla
Vameșul) etc. Dramaturgia era ocolită totuşi de astfel de revoluții, doar
Frank Wedekind reușind să mai miște spectatorii, și să dezghețe criticii, cu
piesa tragică Deșteptarea primăverii.
Ultimele scrieri ale lui Alfred Jarry și moartea
Ubu-roi a fost urmată
de Ubu încornorat (1988), Almanahul lui Pere Ubu (1899), Ubu înlănțuit (1900) și alte câteva
eseuri, dar acestea nu au întrecut piesa de debut. Conștient de mișcările
interioare ce se produceau în acea perioadă în societate, fin observator al
noilor tendințe (lua parte la viața pariziană, frecventând cafeneaua criticului
A. Vollard unde va purta lungi dicuții cu Apollinaire) va milita pentru un
teatru abstract pentru că doar el “poate observa aspecte umane tragice cu
caracter etern” (Romulus Vulpescu).
În Paris se va alătura grupului format în jurul revistei literare Mercure de France, o revistă a cărei tradiţie se întinde
până în anii 1611. Directorul revistei, Alfred
Vallette, şi soţia acestuia Rachilde, au jucat un rol important în susţinerea activităţilor
literare ale lui A.J., Rachilde devenindu-i primul si cel mai
important biograf. Toate astea, la care se adaugă traiul haotic pe care l-a avut, excesul de
băutură şi droguri (se spune că ar fi colindat străzile colorându-şi faţa în
verde, precum culoarea abisntului), calităţile atletice (era un bun scrimer şi
ciclist), perioadele de vagabondaj în care locuia pe băncile din parcuri, au
făcut ca A. J. să fie văzut ca un suprarealist avant la lettre. El a scurtcircuitat drumul parcurs de
dramă dinspre actor spre spectator, a reinventat necesitatea folosirii păpușilor
pe scenă și a purtării măștilor de către actori, a adus grotescul foarte
aproape de om prin exprimarea de mahala și manifestarea dorințelor primare.
Experienţele din viaţa sa nu erau departe de absurd. Deşi bolnav de tuberculoză
a continuat conştient să bea şi să scrie lungi scrisori văzute ca poeme în
proză. Paralizat, în timp ce era în spital, spunea necontenit “Caut! Caut! Caut!”, iar când a
venit momentul final şi-a exprimat dorinţa de a ține între degete o ... scobitoare. Când i-a fost împlinită
dorinţa, pe faţa lui s-a văzut multă bucurie. După moarte craniul i-a fost
disecat pentru activitate didactică, studenţii de la medicină putând să îi
observe creierul. Unul dintre studenţi a exclamat “Père Ubu nu s-a aşteptat la una
ca asta!”
Bibliografie
Alfred Jarry – Ubu, Editura pentru literatura universal, București 1968,
Charles Baudelaire – Mici poeme în proză, ed. Univers, București 1971.
Alfred Jarry – Ubu, Editura pentru literatura universal, București 1968,
Charles Baudelaire – Mici poeme în proză, ed. Univers, București 1971.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare