scrisoare

Ana Gabiño Gabiño

draga mea
pe terasa dinspre sud
unde se lovesc valurile mari de soare
stau pe un scaun de nuiele și beau o vodcă neagră
cu o bubă mare ce-mi acoperă ochii treptat treptat

nu m-am mișcat de mii de ani
ultima oară când m-am plimbat prin oraș am ajuns acasă
și am vomitat toate blocurile toate mașinile toți oamenii

aici
ascult fiecare strop de ploaie cu urechea de carton ud 
zâmbesc sau doar gândesc că zâmbesc

scurte vertijuri din când în când nu-i bai

tăcerile tale au deportat peste mine ca soldații în normandia
și tot continuă să vină știu eu
curând voi rămâne fără aer  (ei au spus că  ne aduc orice
doar aer nu)

luna tot sare în vârful cerului parcă e pe arc
o aud cum face clik! printre stele
luminează trupurile noastre care încă se mai balansează
într-o pânză de păianjen
doar le mai simt mireasma căldura strălucirea etc